Mucenicii din Alapaevsk

Mucenicii din Alapaevsk sunt membrii Casei Romanov și cei apropiați lor care au fost uciși de puterea sovietică în noaptea de 18 iulie 1918, la o zi după uciderea familiei țarului Nicolae al II-⁠lea. Au fost aruncați într-⁠una dintre minele părăsite ale exploatării de fier Nijniaia Selimskaia, la 18 kilometri de orașul Alapaevsk, în Urali. Biserica îi pomenește între noii mucenici ai Rusiei, iar pe două dintre ei, Marea Ducesă Elisabeta și sora Varvara, le cinstește ca preacuvioase mucenițe.

Cei uciși la Alapaevsk

În mina de lângă Alapaevsk au murit opt oameni. Între ei se afla Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna, ctitora Mănăstirii Marta și Maria din Moscova, sora împărătesei Alexandra. Alături de ea au murit Marele Duce Serghie Mihailovici și trei frați, prinți de sânge imperial, fiii Marelui Duce Constantin Constantinovici: Ioan, Constantin cel tânăr și Igor. Tot acolo a murit prințul Vladimir Pavlovici Palei, fiul Marelui Duce Pavel Alexandrovici din căsătoria morganatică cu Olga Pistolkors.

Împreună cu ei au fost uciși Feodor Semionovici Remez, administratorul treburilor Marelui Duce Serghie, și sora Varvara Iakovleva, din obștea Mănăstirii Marta și Maria, chilioara Marii Ducese. În vara anului 1918, Elisabeta avea 53 de ani, Serghie 48, Ioan 32, Constantin 27, Igor 24, Vladimir Palei 21, iar sora Varvara în jur de 38.

Surghiunul în Urali

Încă din primele zile ale puterii lor, bolșevicii au căutat să șteargă orice amintire a Casei Romanov. La sfârșitul lui februarie 1918, când ofensiva germană amenința Petrogradul și țara se afunda în sărăcie și tulburări, conducătorii bolșevici au socotit primejdioasă prezența membrilor familiei imperiale în capitală. Potrivit istoricului V. M. Hrustaliov, s-⁠a hotărât atunci strângerea tuturor Romanovilor în Urali, departe de germani și de Antantă, dar într-⁠un loc unde bolșevicii erau puternici și aveau totul sub control.

La 9 martie 1918 Marele Duce Mihail Alexandrovici a fost trimis în surghiun la Perm. La 26 martie un decret al comunei din Petrograd, semnat de Zinoviev și Urițki, i-⁠a trimis pe Serghie Mihailovici, pe frații Ioan, Constantin și Igor Constantinovici și pe Vladimir Palei la Viatka. O lună mai târziu au fost mutați la Ekaterinburg, unde au fost găzduiți la hotelul „Atamanovskie nomera”.

La 7 mai 1918 Marea Ducesă Elisabeta a fost arestată la Moscova și trimisă la Perm, apoi la Ekaterinburg, unde a fost găzduită la Mănăstirea Novo-⁠Tihvin. Au însoțit-⁠o chilioara ei, sora Varvara Iakovleva, și sora Ecaterina Ianîșeva. După ce, la 30 aprilie, fuseseră aduși la Ekaterinburg țarul, țarina și fiica lor Maria, iar la jumătatea lui mai și ceilalți copii, bolșevicii din Urali au hotărât să împrăștie o parte dintre Romanovi. Prin hotărârea sovietului regional din 18 mai, deținuții au fost duși la Alapaevsk, unde au ajuns la 20 mai.

Viața în școala de la marginea orașului

La Alapaevsk au fost închiși în așa-⁠numita Școală Napolnaia, de la marginea orașului. La început regimul a fost destul de blând. Primiseră acte care le îngăduiau să umble doar prin Alapaevsk, puteau ieși anunțând garda, aveau voie să scrie scrisori, să meargă la biserică și să se plimbe pe câmpul de lângă școală. Elisabeta se ruga mult, picta și broda. Deținuții au făcut o mică grădină, unde uneori beau ceai afară.

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1918, Marele Duce Mihail a fost ucis la Perm, iar autoritățile au dat vestea că ar fi fugit. Această „fugă” a fost folosită ca pretext pentru înăsprirea regimului tuturor Romanovilor din Urali, în înțelegere cu Moscova și Petrogradul.

La 21 iunie a sosit la Alapaevsk porunca de înăsprire. Li s-⁠au luat toate bunurile: încălțăminte, lenjerie, haine, perne, lucruri de aur și bani, lăsându-⁠li-⁠se doar hainele de pe ei și două schimburi de rufe. Li s-⁠au interzis plimbările și scrisorile, iar hrana le-⁠a fost micșorată. Sora Ecaterina, doi slujitori și medicul Helmersen au fost îndepărtați. Puțin mai târziu a trebuit să plece și Elena a Serbiei, soția prințului Ioan, care renunțase la cetățenia străină ca să rămână lângă soțul ei.

Noaptea de 18 iulie

În noaptea de 18 iulie, sub pretextul mutării deținuților la uzina Verhne-⁠Siniacika, la școală a sosit un grup de muncitori de la uzinele din Neviansk și Verhne-⁠Siniacika, condus de Piotr Starțev. Potrivit mărturiei unuia dintre ucigași, femeile au fost trezite și li s-⁠a spus că vor fi duse într-⁠un loc sigur, pentru că erau în primejdie de un atac armat. S-⁠au supus fără împotrivire. Li s-⁠au legat mâinile la spate și ochii, apoi au fost urcate într-⁠o căruță.

Bărbaților li s-⁠a spus același lucru. Tinerii prinți Constantinovici și prințul Palei au ascultat fără să se împotrivească. Doar Marele Duce Serghie Mihailovici a încercat să se opună și a fost rănit de un glonț.

Deținuții au fost duși în afara orașului, la una dintre minele părăsite de la Nijniaia Selimskaia. Marele Duce Serghie a fost împușcat și aruncat în mină. Ceilalți au fost aruncați de vii în puț, după unele mărturii după ce fuseseră loviți în cap cu muchia toporului. Apoi ucigașii au aruncat grenade în mină și au acoperit-⁠o cu prăjini, bușteni și pământ.

Mărturia minei

Când trupurile au fost scoase mai târziu din mină, s-⁠a văzut că unii muriseră aproape pe loc, dar alții supraviețuiseră căderii și muriseră de foame și de răni. Prințul Ioan căzuse pe un pervaz al minei lângă Marea Ducesă, iar rana lui de la cap era legată cu o bucată din apostolnicul ei. Trupurile prințului Palei și al sorei Varvara au fost găsite pe jumătate șezând.

Țăranii din împrejurimi povesteau că timp de câteva zile din mină se auzeau cântări de rugăciune. Unul dintre ucigași și-⁠a amintit că, după ce a fost aruncată prima grenadă, din adânc s-⁠a auzit troparul Crucii: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta”. Alte surse socotesc că moartea a venit aproape îndată pentru toți și că mărturiile despre rugăciunile din mină țin de evlavia populară. Însemnările lăsate de doi conducători bolșevici locali confirmă însă că deținuții au fost aruncați în mină de vii și că, oprindu-⁠se pe o podină, au rămas în viață, așa că ucigașii au aruncat apoi bombe peste ei.

Înscenarea răpirii

Pe la ora trei din noapte, lângă școală s-⁠au tras focuri și au explodat grenade, iar un detașament al Armatei Roșii a fost ținut o oră în jurul clădirii. Comisarul A. Smolnikov a venit apoi și a anunțat că albgardiștii i-⁠au răpit pe prinți cu un aeroplan. Comitetul executiv din Alapaevsk a telegrafiat la Ekaterinburg că o bandă necunoscută atacase școala, că un bandit fusese ucis și că prinții fugiseră cu slujitorii lor într-⁠o direcție necunoscută. Pe baza acestei telegrame, președintele sovietului regional, A. G. Beloborodov, a raportat la Moscova și Petrograd, iar la 26 iulie s-⁠a publicat comunicatul oficial despre „răpirea prinților”.

În dimineața de 18 iulie, pe zidurile orașului s-⁠au lipit afișe care vorbeau de răpire. Despre soarta Marii Ducese și a chilioarei ei nu se spunea nimic. Anchetele oficiale nu au dus la nimic, iar în august lucrurile prinților au fost scoase la vânzare ca ale unor dispăruți.

Cercetătorii din emigrație, sprijiniți pe ancheta lui N. A. Sokolov, au arătat că răpirea fusese o înscenare. Primul care a scris despre aceasta a fost generalul Mihail Diterichs. În pregătirea canonizării noilor mucenici s-⁠a găsit în arhivele din Ekaterinburg stenograma unei întâlniri din 6 ianuarie 1933 a vechilor activiști bolșevici din ținutul Alapaevsk. În ea, E. L. Seriodkin, președintele sovietului din Verhne-⁠Siniacika, și N. P. Govîrin, președintele comisiei extraordinare de anchetă, mărturiseau că deținuții fuseseră uciși, iar răpirea fusese înscenată.

Ancheta

La sfârșitul lui septembrie 1918 Alapaevsk a trecut sub controlul armatei albe a amiralului Kolceak, și s-⁠a deschis o anchetă. La 11 octombrie 1918 a început-⁠o judecătorul I. A. Sergheev, iar din 7 februarie 1919 a preluat-⁠o anchetatorul N. A. Sokolov, care cerceta și uciderea familiei imperiale.

Stenograma din 1933 arăta că hotărârea uciderii fusese luată de organizația bolșevică din Alapaevsk fără aprobarea autorităților regionale. Cekistul Piotr Starțev, participant la crimă, a declarat însă că uciderea s-⁠a făcut din porunca Ekaterinburgului și că pentru a o conduce venise special G. I. Safarov, unul dintre organizatorii uciderii familiei imperiale. De aici Sokolov a tras concluzia că cele două crime erau legate între ele.

Drumul trupurilor

În toamna anului 1918 trupurile au fost scoase din mină, așezate în sicrie și duse în catedrala Sfintei Treimi din Alapaevsk. Când armata roșie s-⁠a apropiat, ele au fost luate de albi și purtate spre răsărit, prin Ciita, până la Harbin și apoi la Beijing, la Misiunea Ortodoxă Rusă. Trupurile Marii Ducese Elisabeta și al sorei Varvara au fost duse mai departe la Ierusalim și așezate în biserica Sfintei Maria Magdalena din Ghetsimani, unde se află și astăzi.

Canonizarea și cinstirea

Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor i-⁠a trecut în rândul sfinților pe toți cei uciși la Alapaevsk, în afară de Feodor Remez, ca mucenici. Biserica Ortodoxă Rusă le-⁠a canonizat doar pe Marea Ducesă Elisabeta și pe sora Varvara, în ceata preacuvioșilor mucenici. La 8 iunie 2009 Procuratura Generală a Rusiei i-⁠a reabilitat postum pe toți cei uciși lângă Alapaevsk.

În 1995, lângă mina de la Nijniaia Selimskaia, s-⁠a întemeiat o mănăstire de călugări închinată Noilor Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii Ruse, loc de pelerinaj pentru credincioșii din Urali și din toată Rusia. Mucenicii din Alapaevsk sunt pomeniți la 5 iulie, ziua morții lor după calendarul vechi.