Alexandru Trapițîn

Sfântul Ierarh Mucenic Alexandru (în lume Alexandru Ivanovici Trapițîn, 1862-1938) a fost arhiepiscop de Pugaciov, vicar al eparhiei Saratov, fost episcop de Murom, Iuriev, Vologda, arhiepiscop de Simbirsk și de Kuibîșev. Arestat în 1937, a fost împușcat la 14 ianuarie 1938 (1 ianuarie pe stilul vechi). A fost trecut între Noii Mucenici și Mărturisitori ai Rusiei la Soborul arhieresc jubiliar din august 2000 și între sfinții din Simbirsk. Se pomenește la 14 ianuarie.

Tinerețea și slujirea preoțească

S-⁠a născut în 1862 în satul Volma din ținutul Viatka, gubernia Viatka (azi regiunea Kirov), în familia diaconului Ioan Trapițîn și a soției lui, Claudia. Părinții au avut opt fii: trei dintre frații lui au fost preoți, iar Azarie a ajuns pictor. A absolvit școala duhovnicească din Viatka (1878), seminarul din Viatka (1884) și Academia Teologică din Kazan, cu gradul de candidat în teologie, cu lucrarea „Hotărârile împotriva simoniei în Biserica greco-⁠răsăriteană și în cea rusă” (1888).

Din 1888 a fost supraveghetor al elevilor școlii duhovnicești din Viatka. În același an s-⁠a căsătorit, iar în 1892 a rămas văduv, după nașterea unui fiu. La 23 februarie 1889 a fost hirotonit diacon, iar la 26 februarie preot, pentru catedrala Tuturor Sfinților din Viatka. În 1892-1897 a fost deputat al departamentului duhovnicesc în duma orașului Viatka și cenzor al predicilor și scrierilor cu cuprins religios-⁠moral. A fost profesor de religie la școala eparhială de fete din Viatka (1889) și la școala reală Alexandrovsk. În 1894 a făcut un pelerinaj în Țara Sfântă. Din 27 mai 1896 a fost membru al consiliului școlar eparhial din Viatka. Prin hotărârea Sfântului Sinod din 3-12 septembrie a fost mutat inspector la seminarul din Viatka, din 1900 fiind rectorul lui. La 26 februarie 1900 episcopul Alexie (Opoțki) al Viatkăi și Slobodsk l-⁠a tuns monah, păstrându-⁠i numele. În 1901 a fost trimis la Sarapul să facă revizia școlii duhovnicești. La 28 iulie 1901, prin ucazul Sfântului Sinod, a fost numit rector al seminarului din Kaluga și ridicat la rangul de arhimandrit, fiind și membru al consiliului secției din Kaluga a Societății ortodoxe imperiale a Palestinei. A primit crucea pectorală (1900), ordinul Sfânta Ana gradul II (1902), ordinul Sfântul Vladimir gradul III (1905) și II (1912).

Arhiereul

La 12 decembrie 1904 a fost hirotonit episcop de Murom, vicar al eparhiei Vladimir, de mitropolitul Antonie (Vadkovski) al Sankt-⁠Petersburgului și Ladogăi, mitropolitul Vladimir (Bogoiavlenski) al Moscovei și Kolomnei, mitropolitul Flavian (Gorodețki) al Kievului și Galiției și alții. Din 1905 a fost președinte al consiliului școlar eparhial din Vladimir și tovarăș de președinte al secției din Vladimir a Societății ortodoxe imperiale a Palestinei. Din 23 noiembrie 1907 a fost episcop de Iuriev, întâiul vicar al eparhiei Vladimir, iar din 29 mai 1912 episcop de Vologda și Totma. De la începutul primului război mondial a organizat în eparhie o activitate caritabilă intensă. În 1917 a fost participant la congresele pan-⁠ruse ale monahismului savant (președinte al secției „Despre monahismul savant în slujba școlară și neșcolară”) și ale reprezentanților mănăstirilor, cu drept de vot, precum și membru al Soborului local panrus, la toate cele trei sesiuni, în secțiile a II-⁠a, a III-⁠a, a V-⁠a, a VIII-⁠a, a XI-⁠a și a XVII-⁠a. În 1919 a fost osândit la jumătate de an de muncă silnică. Din 1920 a fost arhiepiscop de Simbirsk și Sîzran.

În ianuarie 1923 a recunoscut oficial Conducerea bisericească supremă a renovaționiștilor, dar în aprilie 1923, neavând voia să colaboreze cu ei, s-⁠a retras și a trăit pe lângă biserica Tuturor Sfinților din Simbirsk; în toamnă, după ce s-⁠a pocăit, s-⁠a întors la conducerea eparhiei. A susținut așa-⁠numita „Declarație” a mitropolitului Serghie (Stragorodski) din 29 iulie 1927 și a primit numirea la scaunul Simferopolului și Crimeei.

Slujirea la Samara

Din august 1928 a fost arhiepiscop de Kuibîșev. Eparhia nu avea ierarh titular din 1924, în oraș ortodocșii aveau o singură biserică, iar celelalte aparțineau renovaționiștilor. A călătorit mult prin eparhie, a predicat țăranilor, a făcut procesiuni, a hirotonit preoți dintre diaconi și țărani învățați. Drept urmare, în gubernia Samara parohiile ortodoxe au ajuns mai multe decât cele renovaționiste. A sprijinit clerul întors din surghiun și închisori, ajutându-⁠l să se înregistreze și să capete îngăduința de a sluji, a ajutat monahiile din mănăstirea închisă Serafimo-⁠Diveevo și a făcut în taină tunderi monahale. Era simplu, modest și milostiv, își dădea adesea hainele preoților lipsiți întorși din închisoare și ajuta familiile celor reprimați.

În 1933 s-⁠a deschis împotriva lui un dosar penal pentru activitate antisovietică. Autoritățile l-⁠au învinuit că era „conducătorul unui grup contrarevoluționar de bisericești… A condus de mai multe ori adunări ilegale în casa lui… în care dădea îndrumări antisovietice. A făcut o activitate de predicare în spirit antisovietic, a lucrat fanaticii religioși să primească rangul de preot. A făcut agitație antisovietică printre țăranii care veneau la el din sate să caute preoți”. La 29 octombrie 1933 o ședință specială a colegiului OGPU l-⁠a osândit la trei ani de surghiun în Ural. Din 1936 a fost arhiepiscop de Pugaciov, vicar al eparhiei Kuibîșev. Întors din surghiun, s-⁠a așezat la Ulianovsk, iar în 1936 s-⁠a mutat la Samara, unde a slujit, cu binecuvântarea ierarhului eparhiot, la biserica Sfinții Petru și Pavel.

Ultima arestare și mucenicia

La 30 noiembrie 1937 a fost arestat odată cu douăzeci și șase de slujitori ai Bisericii și mireni. A fost învinuit că „a adunat la Kuibîșev pe toți preoții fără loc, mai ales pe cei veniți din surghiun. Acestor preoți le-⁠a creat autoritate între credincioși… ca «pătimitori pentru credință», lucru folosit pentru agitația antisovietică, de răscoală, contrarevoluționară și fascistă. El însuși a dus personal agitație de pogrom și răscoală…”. Nu s-⁠a recunoscut vinovat. La 21 decembrie 1937 a fost osândit la moarte, iar la 14 ianuarie 1938 sentința a fost executată.

A fost numărat între Noii Mucenici și Mărturisitori ai Rusiei la Soborul arhieresc jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse din august 2000, pentru cinstire în toată Biserica. Odată cu el au fost canonizați preoții din dosarul lui, care nu și-⁠au recunoscut vina: Ioan Iosifovici Suldin (1880-1938), Ioan Vasilievici Smirnov (1873-1938), Alexandru Alexandrovici Organov (1873-1938), Trofim Grigorievici Miacin (1888-1938), Alexandru Petrovici Ivanov (1866-1938), Viaceslav Alexandrovici Infantov (1883-1938), Vasile Ivanovici Vitevski (1873-1938) și Iacob Ivanovici Alferov (1878-1938).