Areta Zăvorâtul

Cuviosul Areta (Arefa) Zăvorâtul a fost monah al mănăstirii Peșterilor din Kiev în a doua jumătate a secolului al XII-⁠lea. Povestea lui, păstrată în Pateric, arată cum un monah iubitor de bani s-⁠a întors la Dumnezeu prin pocăință și a sfârșit în zăvorâre. Se pomenește la 24 octombrie și, în soborul cuvioșilor părinți din Peșterile Apropiate, la 28 septembrie, după calendarul vechi.

Viața

Patericul Peșterilor din Kiev îi dedică o povestire deosebită, atribuită Sfântului Simon, episcopul Vladimirului. Potrivit ei, Areta era originar din Polotsk și, deși primise tunderea monahală, era foarte bogat și zgârcit și nu da nimic săracilor. Într-⁠o noapte, hoții i-⁠au furat toată avuția, iar în durerea lui era cât pe ce să-⁠și ia viața. A început să caute pe cei vinovați, a ridicat învinuiri grele asupra celor nevinovați și a chinuit pe mulți fără motiv. Frații l-⁠au rugat să înceteze căutarea și l-⁠au îndemnat la rugăciune, dar el n-⁠a ascultat nici de ei, nici de sfaturi. După câteva zile s-⁠a îmbolnăvit greu și, chiar în pragul morții, continua să cârtească.

Domnul, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască, i-⁠a dat însă o vedenie. Bolnavul, care zăcea ca mort, a strigat deodată cu glas tare în fața tuturor: Doamne, miluiește, Doamne, iartă, Doamne, am greșit, toate sunt ale Tale și nu mă plâng. Apoi a povestit ce văzuse: îngerii și o ceată de diavoli se certau pentru bogăția furată. Diavolii spuneau că, fiindcă nu-⁠L slăvise pe Dumnezeu, ci cârtise, el le aparține. Îngerii i-⁠au spus: o, om nenorocit, dacă ai fi mulțumit lui Dumnezeu pentru pierderea avuției, ți s-⁠ar fi socotit milostenie, ca lui Iov. Cine face milostenie, face un lucru mare înaintea lui Dumnezeu, dar o face de bunăvoie. Cine îndură cu mulțumire ceea ce i-⁠a fost luat cu sila preface ispita diavolului în bine, căci diavolul vrea să-⁠l atragă pe om la hulă, iar omul recunoscător dă totul lui Dumnezeu, și asta este mai mult decât milostenia. La aceste cuvinte, el a strigat ce auziseră frații, iar diavolii au dispărut, iar îngerii s-⁠au bucurat și au socotit argintul pierdut drept milostenie.

Schimbarea și sfârșitul

Areta s-⁠a vindecat și de atunci s-⁠a schimbat la minte și la fire, încât toți se mirau. Cel pe care nimeni nu-⁠l putea opri din hulă n-⁠a mai încetat de atunci să laude pe Dumnezeu. Și-⁠a plâns cu căldură și celelalte păcate, a trăit în sărăcie și ascultare, s-⁠a nevoit în rugăciune și în post neîntrerupt și s-⁠a retras în zăvorâre. Acatistul tuturor cuvioșilor Peșterilor îl pomenește. A adormit în a doua jumătate a secolului al XII-⁠lea, după unele izvoare în jurul anului 1190 sau 1195, și a fost îngropat în Peșterile Apropiate (Antonie) ale Lavrei, unde moaștele lui, potrivit Patericului, mărturisesc prin neputrezire iertarea și fericirea lui. Se spune că el este așezat aproape de moaștele lui Onisifor. O zi de pomenire proprie este amintită întâia dată în Patericul tipărit în 1661, cu binecuvântarea arhimandritului Inochentie Gizel.