Hariton Mărturisitorul

Cuviosul Hariton Mărturisitorul a fost un monah născut la Iconiu, în Asia Mică, mort în pustia Iudeii în jurul anului 350, întemeietorul monahismului de lavră din Palestina. Este cinstit de Biserica Răsăriteană și de cea Apuseană. Se pomenește la 28 septembrie.

Mărturisirea și răpirea

Se trăgea din Iconiu, în provincia Licaonia, și a fost un creștin cucernic, desăvârșit în virtuți. În prigoana împăratului Aurelian (270-275), după unele izvoare mai târzii, sub alți împărați, a fost prins la Iconiu, a mărturisit pe Hristos și a osândit zeii păgâni, ca „demoni căzuți din cer”. Viața spune că a fost bătut așa de aspru că i se vedeau măruntaiele, iar carnea cădea de pe oase; în nevoința lui îl întărea pilda Sfintei Muceniță Tecla, născută în același oraș, pe care o cinstea cu osebire. A rămas însă viu, după rânduiala lui Dumnezeu. După moartea lui Aurelian, urmașul său Tacit a dat porunca eliberării creștinilor întemnițați și Hariton a fost slobozit; el s-⁠a mâhnit că nu a ajuns să pătimească până la capăt, căci i-⁠ar fi fost mai plăcut să moară pentru Hristos decât să fie lăsat liber.

Lavrele din pustia Iudeii

A pornit apoi în pelerinaj la Ierusalim și la celelalte locuri sfinte, dar în împrejurimile Ierusalimului a fost prins de tâlhari și dus într-⁠o peșteră din valea Pharan (cursul superior al râului Qelt). Nădăjduind moartea, se ruga fierbinte și mulțumea lui Dumnezeu. Un șarpe a intrat atunci în peșteră și, bând din vasul cu vin lăsat de tâlhari, l-⁠a otrăvit cu veninul lui; tâlharii, întorși, au băut vinul otrăvit și au murit cu toții. Hariton a mulțumit lui Dumnezeu și a rămas să se nevoiască în acel loc; aurul tâlharilor l-⁠a împărțit săracilor, iar în peștera lor a ridicat o biserică. Au venit curând ucenici și s-⁠a născut lavra Pharan, prima mănăstire de tip lavră din pustia Iudeii. Dorind liniște, a plecat mai departe: a întemeiat lavra Duka, lângă Ierihon, pe muntele Încercării, pe ruinele cetății hasmoneene și irodiene, și, în jurul anului 345, a treia lavră, Suka (Lavra Veche), în valea Tecoa. Prin faima lui veneau creștini să învețe de la el, dar, voind singurătatea, se muta mereu. La Suka s-⁠a așezat într-⁠o peșteră din stâncă, „Peștera Spânzurată a lui Hariton”, unde arheologul Yizhar Hirschfeld a aflat rămășițele. Întors, spre sfârșit, la Pharan, a murit acolo în adânci bătrâneți și a fost îngropat în biserica ridicată pe locul peșterii tâlharilor. După cucerirea musulmană, moaștele lui au fost mutate la Lavra Veche, numită azi Mănăstirea lui Hariton, nume păstrat în denumirea arabă a văii, Wadi Khureitun.

Însemnătatea lui

Importanța lui stă mai ales în faptul că a statornicit prin pildă proprie regulile vieții monahale din pustia Iudeii, în chipul lavrelor: tăcere, mâncare numai o dată pe zi, după apus, cu pâine, sare și apă, muncă a mâinilor, noapte împărțită între somn și psalmodiere, rugăciune la ceasuri hotărâte, rămânerea în chilie, paza gândurilor, ospitalitatea. Plecând din Pharan, a lăsat ucenicilor aceste rânduieli. Tradiția îl numără printre începătorii Tipicului Ierusalimului: cele mai vechi manuscrise ale lui (veacul al XIII-⁠lea) îndeamnă egumenul să păstreze rânduiala așa cum au lăsat-⁠o sfinții Eftimie cel Mare, Sava cel Sfințit, Teodosie Chinoviarhul, Gherasim de la Iordan, Hariton Mărturisitorul și Chiriac Sihastrul; Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că Sava a primit-⁠o de la Eftimie și Teoctist, iar aceia de la cei dinaintea lor și de la mărturisitorul Hariton. Tipicul prevede pentru el slujbă cu polieleu, lucru rar la sfinții Bisericii vechi. Tradiția îi atribuie și alcătuirea Rânduielii tunderii monahale.