Damian cel Nou

Cuviosul Mucenic Damian cel Nou a fost monah și predicator în Tesalia, ucis de otomani în 1568, cinstit ca ajutător al celor care cer de la Dumnezeu darul copiilor. S-⁠a născut în jurul anului 1512 (după alte izvoare, pe la 1495), în satul Rihovo (sau Merihovo, azi Agia Triada, lângă Karditsa), din părinți săraci și cucernici. A fost spânzurat și apoi ars la Larisa, la 14 februarie 1568. Este pomenit la 14 februarie și în prima duminică din iulie, în mănăstirea Cinstitului Înaintemergător.

Viața

După tradiția locală, părinții lui purtau numele Kanelis (scorțișoară). Tânăr, a primit tunderea la mănăstirea Filotheu din Muntele Athos și, după câțiva ani, iubind mai presus de orice virtutea, după spusa vechiului sinaxar, a trecut la viață pustnicească sub îndrumarea nevoitorului și făcătorului de minuni Dometie. După trei ani de nevoință neîncetată, Damian a auzit un glas dumnezeiesc: „Damiane, nu trebuie să cauți doar folosul tău, ci și pe al altora.” A părăsit atunci Sfântul Munte și a mers să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu prin satele de lângă Olimp, în ținutul Kissavos (Ossa), de la Larisa la Agrafa, în Tesalia. Se crede că a mers la Olimp datorită compatriotului său, egumenul mănăstirii Filotheu, Dionisie (pomenit la 24 ianuarie), care pe la 1524 trecuse la Olimp și refăcuse mănăstirea Cinstitului Înaintemergător, devenită centru duhovnicesc al Greciei de mijloc.

La Olimp îi învăța pe oameni pocăința și îi îndemna pe creștinii aflați sub robie să împlinească voia lui Dumnezeu, ferindu-⁠se de nedreptate față de alții și de orice minciună. Curând a ajuns urât de turci și de mulți care se numeau creștini, dar trăiau fără cuviință și îl osândeau pe monah. Ei susțineau că e în rătăcire și mincinos, îl stânjeneau în toate felurile și l-⁠au amenințat cu moartea. Sfântul s-⁠a retras în ținutul Larisei, unde a avut aceleași atacuri din partea oamenilor, și s-⁠a stabilit în locul muntos Agrafa, în mănăstirea Maicii Domnului Pelekiti, unde a trăit vreo zece ani, propovăduind adevărurile evanghelice. În 1529 a încheiat acolo zidirea mănăstirii, în care se crede că a fost egumen. La Agrafa unii l-⁠au clevetit, numindu-⁠l fals monah care tulbură poporul fără motiv; din pricina acestor neînțelegeri s-⁠a mutat la Kissavos și a predicat în partea de răsărit a muntelui, lângă orașul Agia. Monahii s-⁠au adunat în jurul lui și în 1550 a întemeiat mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, cunoscută ca mănăstirea Cinstitului Înaintemergător, în partea de sud a muntelui, la o altitudine de vreo 1100 m, la patru kilometri de satul Selitsani (azi Anatoli). Mănăstirea avea vreo două sute de hectare de pământ arabil, douăzeci de hectare de vie, cam o mie cinci sute de oi și până la o sută cincizeci de boi.

Dar el însuși, deși a fost egumen al noii mănăstiri, din obișnuința vieții aspre, a rămas singur, într-⁠o peșteră (asketirion) făcută la trei kilometri spre apus, sub o stâncă mare atârnată, despărțită de mănăstire printr-⁠o râpă a unui pârâu secat, la locul unui vechi centru monahal numit „muntele chiliilor”. Astfel, egumenul Damian a continuat să viețuiască în chinovie și să se nevoiască în peșteră, rugându-⁠se și învățând în același timp. Mulți credincioși din jur veneau la mănăstire să-⁠i audă cuvântul și să primească sfat, iar el propovăduia neîncetat. Chiar și la Larisa, unde se afla guvernatorul turc al ținutului, sfântul nu se temea să mustre iubirea de argint, lipsa de morală și lăcomia stăpânilor bogați, prietenoși cu turcii. Cu hotărârea predicii lui a atins interesele nu numai ale turcilor, ci și ale evreilor din Larisa, care făceau cea mai mare parte a populației. A îndemnat stăruitor pe creștini să nu ia parte duminica la nici un fel de negoț sau treburi, ci să dedice ziua rugăciunii. Turcii și evreii aveau mare câștig din târgurile de duminică, făcute ca sărbători, iar predica lui îi pregătea pe creștini pentru independența față de asupritori, mai ales duhovnicească. Învinuirea că îndeamnă la renunțarea la negoț duminica a fost de ajuns ca să fie osândit la moarte prin spânzurare.

Mucenicia

La sfârșitul anului 1568, egumenul Damian a plecat, pentru treburile mănăstirii și pentru predică, în satul Vulgarini (azi Elafos), lângă Agia, unde a fost prins de turci și dus la guvernatorul ținutului, la Larisa. La întrebarea dacă învinuirile sunt adevărate, sfântul a răspuns cu mare curaj, mărturisind că într-⁠adevăr îi îndemnase pe creștini să stea neclintiți în credință. Guvernatorul a hotărât să-⁠l pedepsească aspru (să-⁠l bată) și să-⁠l țină în temniță, cu gâtul și picioarele puse în lanțuri grele. La Vulgarini a fost ținut cincisprezece zile, primind zilnic o sută de lovituri cu bățul, și silit să se lepede de credință; la două-⁠trei zile, câte un paznic îi aducea puțină apă și pâine. A fost chemat din nou, iar guvernatorul l-⁠a îndemnat să-⁠și schimbe credința, dar a rămas neclintit. Guvernatorul a poruncit să fie chinuit, spânzurat și trupul ars.

După bătăi, mucenicul plin de sânge a fost dus la locul de înmormântare comună, lângă râul Pinios, și spânzurat de un platan uriaș; înainte să moară, unul dintre paznici l-⁠a lovit puternic cu securea în cap. Funia s-⁠a rupt și sfântul, încă viu, a fost aruncat într-⁠un rug mare, deja pregătit. De teamă ca creștinii să nu cinstească moaștele, turcii au adunat toată cenușa de la rug și au răspândit-⁠o pe apele râului. Patru ani mai târziu a început cinstirea lui ca sfânt local al Tesaliei.

Cinstirea

Centrele pomenirii lui sunt satul Agia Triada, lângă Karditsa, și mănăstirea Cinstitului Înaintemergător de lângă Anatoli (Selitsani), unde, în prima duminică din iulie, în peștera în care s-⁠a nevoit, se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie, cu moleben. Cinstirea de azi este legată mai ales de rugăciunea lui pentru părinții care cer de la Dumnezeu copii; în amintirea minunilor, băieții și fetele sunt numiți Damian. Mănăstirea de pe muntele Kissavos, la 1194 m, a fost reînnoită în iulie 2000 ca mănăstire de maici; în 1980 se mutaseră acolo monahi din Athos, iar ultimul monah singur al vechii mănăstiri, ridicată pe la 1100 în vremea bizantină, murise în 1889. După alte relatări, a fost ars pe rug la 14 februarie 1568, iar cenușa a fost răspândită peste râul Pinios.