Maron

Cuviosul Maron (Maroun) a fost un monah sihastru din Siria, în veacul al IV-⁠lea și începutul celui de-⁠al V-⁠lea, în munții Taurus, ale cărui urmași au întemeiat după moartea lui mișcarea creștină numită Biserica Maronită. Este pomenit de Biserica Ortodoxă la 14 februarie, iar Biserica Maronită îl pomenește la 9 februarie.

Viața

Despre viața lui vorbește Teodoret al Cirului, în cap. 16 din „Istoria iubitorilor de Dumnezeu”. Născut în Siria, a fost preot și apoi sihastru. A trăit pe malul drept al Orontului, pe un vârf de munte lângă Cyrrhus, unde păgânii aduseseră înainte jertfe într-⁠un crâng. A sfințit locul vechilor jertfe idolești și l-⁠a făcut loc de slujire a lui Dumnezeu. Și-⁠a făcut o colibă mică, acoperită cu piei, ca adăpost de ploaie și zăpadă, dar rar intra în ea; trăia în aer liber, lângă un templu pe care l-⁠a prefăcut în biserică, și își petrecea vremea în rugăciune și în priveghere, supus soarelui, ploii, grindinei și zăpezii. Teodoret scrie că aceasta a fost o nouă formă de nevoință, care s-⁠a răspândit repede în Siria și în Liban, și că între cei care i-⁠au urmat, mulți au fost îndrumați de Maron. Mulți veneau la el, fiindcă Dumnezeu i-⁠a dat darul minunilor; prin rugăciune vindeca nu numai bolile trupului, ci și pe cele ale sufletului.

Maron l-⁠a numit pe cuviosul Zevin, monah din aceeași vreme, părintele său duhovnicesc, învățător și pildă de orice virtute, și le spunea tuturor celor care îl vizitau să meargă la Zevin și să ia binecuvântarea lui. A cerut să fie îngropați în același sicriu, dar dorința nu i s-⁠a împlinit. Sfântul Ioan Gură de Aur i-⁠a scris în jurul anului 405 „preotului Maron, nevoitorul”, arătându-⁠i dragostea și respectul lui și cerându-⁠i rugăciuni. Se crede că ei doi au învățat împreună la Antiohia. Ucenici ai lui au fost Iacob Pustnicul și Limneu Sirianul, iar Avraam din Cyrrhus, numit Apostolul Libanului, a dus învățătura lui în Liban și a adus la credință pe mulți dintre cei care nu erau creștini.

Moartea și cinstirea

Maron a murit după o scurtă boală, în jurul anului 410. După moartea lui s-⁠a iscat o mare dispută pentru moaștele lui: locuitorii unui sat vecin, foarte mare, au venit împreună, au luat moaștele și i-⁠au izgonit pe ceilalți, de aceea trupul lui nu a fost pus în același sicriu cu cel al lui Zevin. Au zidit pentru el un templu mare și au rânduit o sărbătoare în amintirea lui, care a ajuns obștească. Faima vieții lui aspre și a minunilor a făcut ca, în locul nevoinței lui, să se ridice după moarte o mănăstire. Locul exact al mormântului este disputat: unii spun că a fost îngropat la Arethusa (al-⁠Rastan, pe Orontes), alții la Brad, la nord de Alep. Papa Benedict al XIV-⁠lea a scris în 1753 o scrisoare despre sfințenia lui Maron. Din cei ce i-⁠au urmat s-⁠a născut Biserica Maronită, aflată azi în deplină comuniune cu Scaunul Romei. Se zugrăvește de obicei în veșmânt monahal negru, cu o epitrahil atârnat, cu un toiag lung cu o sferă și o cruce deasupra.