David al Țării Galilor

Sfântul Ierarh David (în galeză Dewi Sant) a fost episcop de Mynyw (Menevia) în secolul al VI-⁠lea, întemeietor de mănăstiri, dascăl și ocrotitorul Țării Galilor. Se știe puțin cu certitudine despre el, iar cea mai întinsă povestire a vieții lui a fost scrisă abia în jurul anului 1090. Este cinstit ca sfânt al Bisericii nedespărțite, iar Biserica Ortodoxă îl pomenește la 1 martie.

Viața

Cea mai întinsă viață a lui este cea scrisă în latină de Rhygyfarch, în jurul anului 1090, deci la peste cinci sute de ani după moartea sfântului. Autorul urmărea să arate că Biserica din Țara Galilor este independentă față de Canterbury, de aceea istoricii se îndoiesc de unele afirmații ale lui, între ele pelerinajul la Ierusalim, unde David ar fi fost uns arhiepiscop de patriarh. Anul nașterii este nesigur și variază între 462 și 512.

După tradiție, s-⁠a născut la Henfynyw, în Ceredigion, ca fiu al lui Sant și al Sfintei Non, și era nepot al regelui Ceredig. A devenit preot, a învățat de la un ucenic al Sfântului Germanus și a fost cunoscut ca învățător și predicator.

Lucrarea

A întemeiat mănăstiri și biserici în Țara Galilor, în Dumnonia și în Bretania. Cea mai însemnată a fost mănăstirea din valea Glyn Rhosyn, din Pembrokeshire, unde se află astăzi catedrala Sfântului David, la St Davids. Tradiția spune că, la sinodul de la Llanddewi Brefi, din jurul anului 550, când mulțimea nu-⁠l auzea, pământul de sub picioarele lui s-⁠a ridicat ca un deal, iar un porumbel alb s-⁠a așezat pe umărul lui. Porumbelul a rămas semnul lui în icoane. La sinod s-⁠a osândit erezia lui Pelagiu, iar frații l-⁠au ales mai-⁠marele Bisericii din ținut. Mai târziu a prezidat sinodul de la Caerleon.

Rânduiala monahală

Regula lui era foarte aspră. Monahii munceau pământul și trăgeau singuri plugul, fără animale, mâncau numai pâine cu sare și verdețuri și beau numai apă, de aceea erau numiți „oamenii apei”. Serile le petreceau în rugăciune, citire și scris. Nimeni nu avea nimic al său, iar a spune „cartea mea” era socotit greșeală.

Ultima lui învățătură, dată într-⁠o duminică înainte de sfârșit, este cunoscută în Țara Galilor în fiecare casă: să rămână veseli, să păstreze credința și să facă lucrurile mici pe care le-⁠au văzut și auzit de la el („Gwnewch y pethau bychain”).

Adormirea și cinstirea

A trecut la Domnul la 1 martie, într-⁠un an nesigur, de obicei 589 sau 601. Tradiția spune că mănăstirea s-⁠a umplut de îngeri când Hristos i-⁠a primit sufletul. A fost îngropat la St Davids, unde racla lui a fost loc de pelerinaj în tot evul mediu. Papa Calixt al II-⁠lea l-⁠a recunoscut oficial în 1120. Moaștele lui au fost luate în vremea Reformei.

Este ocrotitorul Țării Galilor, iar ziua lui, 1 martie, este sărbătoare națională. Prazul este însemnul țării; o baladă din jurul anului 1630 spune că galezii l-⁠au purtat în pălării într-⁠o bătălie, ca să se deosebească de dușmani. Zeci de biserici din sudul Țării Galilor îi poartă numele, iar urme ale cultului lui se păstrează în Bretania.