Martirie de la Zelenețk

Cuviosul Martirie de la Zelenețk (sau de la Velikie Luki, în lume Mina) a fost întemeietorul mănăstirii Sfintei Treimi de la Zelenețk, în ținutul Novgorodului, în secolul al XVI-⁠lea. Născut la Velikie Luki, rămas orfan de mic, a ajuns monah, apoi sihastru într-⁠o colibă săpată în pământ și, în cele din urmă, egumen peste o obște de nevoitori. A lăsat o povestire despre întemeierea mănăstirii, socotită prima autobiografie din literatura rusă. A adormit la 1 (11) martie 1603. Este pomenit la 1 martie și la 11 noiembrie.

Copilăria și chemarea

Cuviosul Martirie, în lume Mina, s-⁠a născut la Velikie Luki. La zece ani a rămas fără părinți, care se numeau Cosma și Stepanida. Atunci băiatul știa deja Psaltirea. De orfan a avut grijă preotul bisericii Buneivestiri, numit Bogolep, iar Mina a îndrăgit slujba bisericească. Peste câțiva ani, preotul, rămas văduv, s-⁠a tuns monah în mănăstirea Fără-⁠de-⁠arginți. Mina l-⁠a vizitat și acolo, și apoi când Bogolep a fost pus conducătorul mănăstirii Sfântul Serghie din Velikie Luki. În această mănăstire, Mina, împărțindu-⁠și toată averea, a primit tunderea monahală de la învățătorul lui și s-⁠a numit Martirie. Un locuitor din Velikie Luki, Atanasie, tuns cu numele Avraamie, a fost dat sub călăuzirea lui Martirie și i-⁠a ținut locul în osteneala de la biserică.

Sihăstria

După șapte ani petrecuți lângă învățătorul Bogolep, Martirie a dorit să trăiască în singurătate într-⁠un loc pustiu, la șaizeci de verste de Luki. În povestirea sa, cuviosul scrie că lângă un pârâu, pe mal, în pământ, în lut, și-⁠au săpat o bordei acoperit cu ramuri de brad. El trăia în pustie și se hrănea din lucrul mâinilor lui, țesând opinci din tei și trimițându-⁠le, prin țăranul care îl vizita, la locuitorii satelor, care îi trimiteau prin același om tot ce îi trebuia, iar el, păcătosul, primea cu mulțumire ce îi aduceau. Însă învățătorul i-⁠a trimis sfatul să se întoarcă în mănăstirea de obște, unde ar putea fi de folos și altora. Nedumerit, a plecat să se închine la icoana Maicii Domnului de la Smolensk și la făcătorul de minuni Avraamie. La Smolensk a primit răspunsul: „Trebuie să trăiești în pustie, acolo unde va arăta Domnul și Preacurata Lui Maică”. La mănăstirea Tihvin s-⁠a bucurat să-⁠l vadă pe ucenicul său Avraamie, care, bolnav, fusese vindecat de Maica Domnului și rămăsese la Tihvin.

Martirie l-⁠a rugat pe Domnul să-⁠i arate un loc retras pentru nevoințe. Un asemenea loc i-⁠a fost arătat noaptea ucenicului lui Martirie, printr-⁠un semn, o zare în chip de cruce, pe o insulă numită de mult „Verde” (Zeleneț). Un sătean cucernic, Iosif, îi aducea uneori hrană, iar uneori, tulburat de gânduri și de zarvă, îl lăsa multă vreme fără. Cu vremea, s-⁠a aflat și de pustnicul din insula Verde. Cu toate că în ținutul Novgorodului erau atunci multe mănăstiri, în adâncul în care s-⁠a așezat Martirie nu era niciuna, așa că, aflând de Martirie, nevoitori sinceri s-⁠au grăbit cu osebită căldură spre pustia lui.

Mănăstirea

Martirie a ridicat o capelă și chilii cu un gard. A aflat de cuvios și cucernicul boier novgorodean Feodor Sîrkov, prin a cărui râvnă s-⁠a ridicat în pustia lui Martirie biserica Buneivestiri, iar frații l-⁠au rugat pe stareț să primească treapta preoției și conducerea lor, cu titlul de egumen. Aceasta a fost nu mai târziu de 1570. Dar fericitul Martirie a trebuit multă vreme să lupte cu lipsurile și sărăcia în singurătatea lui. În cartea de scriitori a Obonejskaia Piatina din 1583 se spune că în cătunul Mihailovski, la poalele Ladogăi, se zidește din nou, într-⁠o pădure neagră, o mănăstire numită Pustia Verde, pe o insulă. În mănăstire sunt biserica Sfintei Treimi făcătoare de viață și alta, a Buneivestiri, cu trapeză, amândouă de lemn, egumen Martirie și doisprezece bătrâni, un zid de lemn în jur, curte de vite și grajd în spatele mănăstirii și nicio arătură.

Despre mângâierea cerească de care s-⁠a învrednicit, cuviosul spune că dormea în chilia lui, într-⁠o cămară, și a văzut în vis pe Preacurata Fecioară Maria în chip de fecioară, atât de frumoasă că nu văzuse între oameni o fată atât de frumoasă. Ea avea pe cap o coroană de aur, împodobită cu pietre de felurite culori, și îl privea. Ochii Ei erau plini de lacrimi, gata să cadă pe Preacuratul Ei chip. În ultimii ani ai vieții a fost slăvit prin darul vindecărilor. În 1595, în drumul lui spre Moscova, s-⁠a oprit la Tver. Țarul Simeon Bekbulatovici, care locuia atunci la Tver, avea un fiu foarte bolnav și, aflând de Martirie, l-⁠a rugat să vină să se roage pentru fiul lui pe moarte. Cuviosul a pus pe pieptul lui Ioan icoana Maicii Domnului de la Tihvin și bolnavul s-⁠a vindecat. După aceea, țarul recunoscător a fost cel mai râvnitor binefăcător al mănăstirii lui Martirie. În 1595, țarul Feodor Ioanovici a dat mănăstirii o carte de danie, întărind mănăstirea întemeiată de cuvios.

Adormirea

Cu un an și jumătate înainte de moarte, sfântul bătrân s-⁠a dedicat tăcerii și rugăciunii. Săpând cu mâinile lui un mormânt și așezând în el un sicriu, venea acolo să plângă și să se roage. A adormit în pace la 1 (11) martie 1603. Moaștele Cuviosului Martirie se odihnesc într-⁠un mormânt făcut de mitropolitul Novgorodului, Corneliu, care mai înainte fusese egumen la Zelenețk, și care, cinstind pe acest slujitor al lui Dumnezeu, i-⁠a scris viața și i-⁠a alcătuit slujba.

Chipul și povestirea lui

Pe icoane, Cuviosul Martirie este înfățișat în veșminte monahale depline, cu rasă, brâu, mantie, analav pe piept, schimă pe umeri și în cizmulițe, cu mâna dreaptă binecuvântând și cu un sul în stânga. În 1893, în Biblioteca Publică Imperială (azi Biblioteca Națională a Rusiei) a intrat, în colecția lui F. I. Buslaev, un volum care cuprinde singura copie păstrată a unei lucrări unice din literatura rusă veche, „Povestirea lui Martirie de la Zelenețk despre întemeierea mănăstirii Sfintei Treimi de la Zelenețk”. Povestirea poate fi socotită cea dintâi autobiografie din literatura rusă, mai înainte de cunoscutele autobiografii-⁠vieți ale scriitorilor de rit vechi, monahul Epifanie și protopopul Avvakum. Manuscrisul autorului nu s-⁠a păstrat. Singura copie, din anii 1640-1650, a fost făcută la câteva decenii după moartea autorului. La sfârșitul textului se citește o însemnare a unui diac al „Pustiei Verzi”, ceea ce arată că manuscrisul aparține tradiției manuscrise a mănăstirii. În a doua jumătate a secolului al XVII-⁠lea, Povestirea a servit drept temei real pentru alcătuirea Vieții lui Martirie de la Zelenețk.

Operațiunea de ofensivă de la Velikie Luki (noiembrie 1942-ianuarie 1943) a început la 24 noiembrie, în ziua pomenirii Cuviosului Martirie, egumenul de la Zelenețk (după calendarul gregorian), singurul sfânt născut în orașul Velikie Luki.