Vasile de la Pavlovski Posad

Sfântul drept Vasile de la Pavlovski Posad (în lume Vasili Ivanovici Griaznov, 1816-1869) a fost un nevoitor laic, cunoscut pentru întoarcerea multor schismatici de rit vechi la Biserică. S-⁠a născut la 21 februarie 1816 și a murit la 16 februarie 1869. Biserica Ortodoxă Rusă l-⁠a canonizat ca drept în 1999. Este pomenit la 16 februarie (în unele calendare la 1 martie).

Copilăria și tinerețea

S-⁠a născut în satul Evseevo, ținutul Bogorodsk (azi raionul Pavlovski Posad, regiunea Moscova), la cinci verste de satul Vohna, pomenit încă în 1328 în testamentul lui Ivan Kalita. În 1844 Vohna, împreună cu alte sate, a fost făcută de țarul Nicolae I orașul Pavlovski Posad. Tatăl lui, Ivan Semionovici, era țăran, iar mama, Evdochia Zaharovna, s-⁠a ocupat de creșterea copiilor. Băiatul a primit educație acasă, învățând să citească din Ceaslov și din Psaltire, și a moștenit de la părinți o credință adâncă. Intrat să lucreze la fabrică, tânărul de la țară, nefortificat încă duhovnicește, s-⁠a cufundat în lumea viciului și a patimilor. Prin tovărășia cu tinerii din fabrică a început să bea vin. Viciile îi stăpâneau sufletul, iar virtuțile slăbeau. El își vedea căderea și își plângea păcatele, dar cădea iar, sub înrâurirea tovărășiei rele și din slăbiciunea voinței. Căindu-⁠se, se numea pe sine „murdar” (griazni), iar porecla s-⁠a prins de el: a fost numit Vasili Griaznov. Cea care i-⁠a alcătuit viața, Olga Iakovlevna Labzina, descrie starea lui: dușmanul a găsit cu ce să-⁠l ispitească; tovărășia cu băieții stricați de la fabrică i-⁠a pus în gând că poate folosi banii câștigați cum vrea, și a început să bea vin, iar judecata bună îl părăsea uneori; plângea, dar cădea iar fără voie, plângea din nou, cerea iertare de la Dumnezeu și de la părinți, și atunci, într-⁠un val de conștiință și întristare, și-⁠a spus singur „murdar”.

Îndreptarea

Văzând râvna lui de îndreptare, Domnul l-⁠a îndreptat spre calea mântuirii și a adus oaia rătăcită în staul. Odată, unul din tovarășii lui de la fabrică a hulit o icoană a Maicii Domnului și a murit pe loc. Vasili a auzit un glas care i-⁠a zis: „Dacă nu te îndrepți, același sfârșit te așteaptă și pe tine.” De atunci și-⁠a întețit rugăciunile de pocăință și curând și-⁠a îndreptat felul de viață. Într-⁠o noapte, în rugăciune, a auzit un glas care i-⁠a poruncit să meargă la pustia Sfântul Nicolae din Berliukovo. Egumenul mănăstirii era părintele Venedict, urmaș al ucenicilor lui Paisie Velicikovski. După ce a postit și s-⁠a împărtășit la mănăstire, Vasili a primit de la părintele Venedict îndrumare în lucrarea duhovnicească și a început să se schimbe din temelie: umbla regulat la biserică, se spovedea și se împărtășea des, ocolea petrecerile și își petrecea timpul liber în societatea oamenilor cucernici.

Darurile și misiunea

Viața cucernică i-⁠a întărit sentimentele religioase și dragostea de aproapele. Curând i s-⁠au arătat daruri duhovnicești, cunoașterea lucrurilor nevăzute. Oamenii veneau la el cu necazurile lor, iar el îi mângâia și îi ajuta să le poarte. Văzând slăbiciunile păcătoase ale altora, el însuși plângea și îi făcea și pe ei să plângă. A devenit prieten bun și ajutor al săracilor, apărător al celor asupriți, sfătuitor încercat în lucrurile grele. În secolul al XIX-⁠lea trăiau în jurul Pavlovskului Posad mulți credincioși de rit vechi. Deschiderea și sinceritatea lui Vasili, viața lui dreaptă și dragostea pentru aproapele atrăgeau atenția lor. A făcut misiune între ei, iar predica lui a adus roade bogate: cam șapte mii dintre ei s-⁠au alăturat Bisericii datorită dreptului. Pentru aceasta a avut de suferit de la negustori înstăriți de rit vechi, care au răspândit zvonuri mincinoase despre erezia lui; dar Domnul și-⁠a păzit slujitorul. Vasili dorea o viață liniștită, contemplativă, iar misiunea îi risipea luarea-⁠aminte; tânjea să renunțe. Odată, pe drumul spre un sat, i s-⁠a arătat sfântul sfințit mucenic Haralambie și i-⁠a spus că Domnului îi place ca Vasili să-⁠i cheme și de acum încolo pe cei de rit vechi la ortodoxie și să-⁠i întărească în credință pe cei deja întorși.

Întâlnirea cu Labzin

Într-⁠o zi a venit la el negustorul Iakov Labzin, stăpânul vestitei fabrici de basmale din Pavlovski Posad, care a primit ajutor de la drept și i-⁠a văzut sfânta viață (în 1840). Apoi i-⁠a propus lui Vasili să-⁠i fie tovarăș în afacere, iar Vasili a primit. Au devenit curând prieteni, Labzin însurându-⁠se cu sora lui Vasili, Achilina. După ce a intrat în afacere, Griaznov și-⁠a continuat viața de sfânt nevoitor. Avea acum mai mulți bani și îi cheltuia pentru ajutorul săracilor și pentru fapte plăcute lui Dumnezeu. Împreună cu Iakov Labzin și cu surorile lui, Vasili a zidit școli și azile pentru bătrâni. Visa să zidească în Pavlovski Posad o mănăstire de bărbați, dar visul nu i s-⁠a împlinit în viață. A murit la 16 februarie 1869. După moartea lui, oamenii au continuat să i se roage dreptului și să primească ajutor. Datorită lui Iakov Labzin și surorilor lui, în 1874 s-⁠a zidit la Pavlovski Posad o biserică pe locul înmormântării Sfântului Vasile, iar în 1894 pe locul bisericii s-⁠a deschis mănăstirea Acoperământului-⁠Vasilievski.

Canonizarea și critica

Canonizarea înaintea revoluției a fost întreruptă de anul 1917, iar într-⁠un proces din 1920, după izvoarele sovietice, au fost stabilite fapte de înșelăciune cu moaștele. Pe baza lor, I. A. Șpițberg, întemeietorul revistei „Ateistul”, a publicat broșura „Sfântul Vasili Griaznov: apărarea rechinilor industriei textile din regiunea Moscova”, care a stat la baza filmului mut, alb-⁠negru, antireligios „Bătrânul Vasili Griaznov” (1924), regizat de Cesław Sabiński. Acestea sunt afirmații ale vremii sovietice, ostile Bisericii. În 1999 Biserica Rusă l-⁠a canonizat pe Vasili Griaznov ca drept.