Dionisie de la Athos

Sfântul Cuvios Dionisie de la Athos a fost ctitorul Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul, numită astăzi Dionisiu, de pe Sfântul Munte. S-⁠a născut lângă munții Kastoria, în satul Korison, din părinți fără neam ales, dar cucernici, și s-⁠a mutat la Domnul la Trapezunt, în al șaptezeci și doilea an al vieții, la 25 iunie (8 iulie). Este pomenit la 4 iulie, în Soborul cuvioșilor de la Athos.

Tinerețea și venirea la Athos

Dionisie a primit în casa părintească începuturile învățăturii clasice și a ajuns la o asemenea cumpătare, încât, ca o căprioară însetată, a voit să lase tot ce e simțit și vremelnic ca să dobândească cele duhovnicești și veșnice. Avea un frate mai mare, Teodosie, care la optsprezece ani a plecat la Constantinopol, să afle între cuvioșii monahi îndrumători pe calea vieții. Patriarhul, auzind de viața lui virtuoasă, l-⁠a hirotonit diacon, apoi preot, ca om tare în cuvânt și minunat în cunoașterea Sfintei Scripturi. După hirotonie, Teodosie a dus o viață mai aspră decât înainte și a plecat la Sfântul Munte, unde a intrat în obștea Mănăstirii Filotheu și, după moartea egumenului, a fost rugat de toți frații să le fie egumen. Primind toiagul, i-⁠a povățuit pe toți în așa chip, încât numele lui a umplut Sfântul Munte.

Între timp, Dionisie, rămas copil, a crescut și dorea și el să se dăruiască Domnului. Auzind că fratele lui e pe Athos, a hotărât să plece acolo, dar, aflând că nu sunt primiți în mănăstiri cei prea tineri, și-⁠a amânat gândul până la vârsta desăvârșită. În cele din urmă a pornit spre Sfântul Munte și a ajuns la Filotheu, unde fratele lui era egumen; bucuria întâlnirii a fost nespus de mare. După câteva zile egumenul l-⁠a tuns monah. Sub călăuzirea înțeleaptă a lui Teodosie a început să înainteze în nevoințe. Teodosie l-⁠a ocupat mai ales cu citirea Sfintei Scripturi și cu studiul dogmelor, apoi l-⁠a făcut eclesiarh, după aceea l-⁠a hirotonit prin episcopul de Ierisos diacon și, la treizeci de ani, preot.

Pustnicul

Dionisie, dornic de nevoințe mai înalte, de post, de rugăciune și de desăvârșită nestăpânire, a hotărât să se afunde în pustie. După ce a cerut sfatul bătrânilor, a plecat în taină, a urcat aproape pe vârful Athosului Mic și a aflat în partea de miazăzi o peșteră, cu un izvor de apă bună. Acolo a rămas, fără pâine și fără alte haine decât cele pe care le purta, hrănindu-⁠se cu citirea Scripturii și cu rugăciunea; ca hrană trupească avea castane și ierburi sălbatice, iar când voia pâine, cobora la vreo chilie sau la mănăstire. Așa au trecut trei ani. Apoi s-⁠a arătat un nevoitor cu experiență, care a cerut binecuvântare să se așeze lângă peștera lui, și curând a venit altul; ei și-⁠au făcut colibe și s-⁠au supus lui. Faima lui s-⁠a răspândit, și mulți veneau să rămână sub îndrumarea lui. El le-⁠a spus la început să urce mai sus, pe munte, unde vor găsi loc potrivit. Au zidit în partea de nord chilii, cu o biserică în numele Sfântului Ioan Botezătorul, numită și azi Vechiul Înaintemergător. Dionisie venea la ei sâmbăta, la Liturghie, și rămânea două zile; seara, duminică, își lua pâine și ierburi de pustie și se întorcea în peșteră. Pentru că iarna era prea frig, au coborât, cu binecuvântarea lui, pe partea de apus, și-⁠au făcut colibe, au sădit vii și au clădit o corăbioară, căci cu înmulțirea fraților aveau nevoie de merinde. Dionisie lucra cu ei, ca pildă de hărnicie, spunând că mai-⁠marele trebuie să fie pildă în toate.

Ctitoria

Odată, la utrenie, pe locul unde mai târziu s-⁠a zidit mănăstirea, Dionisie a văzut un candelabru minunat, aprins până în zori. La început a socotit că e lucrul unei puteri vrăjmașe și nu a spus nimănui; dar, pentru că vedenia se repeta, i-⁠a povestit-⁠o unui bătrân înainte-⁠văzător, ieromonahul Dometie, de la biserica Maicii Domnului. Dometie a venit el însuși și vedenia s-⁠a repetat de trei ori în fața lui. S-⁠au adunat toți frații la piatra unde se arăta lumina; Dometie a spus, cu duh de proorocie, că Dumnezeu vrea să se zidească aici o sfântă mănăstire, unde se vor aduna monahi și se va slăvi Dumnezeu, și l-⁠a îndemnat să înceapă fără grijă de cele materiale. Au curățat locul și au ridicat mai întâi un turn, ca să se ferească de pirații de pe mare. Banii și merindea veneau prin faima și viața înaltă a lui Dionisie de la oameni din tot Sfântul Munte și din lumea întreagă. Între timp, fratele lui, Teodosie, a fost prins de tâlhari cu alți frați, în timp ce pescuia înaintea Bunei Vestiri, și vândut la Brusa unor creștini care i-⁠au eliberat. Teodosie a ajuns la Constantinopol, iar când a murit mitropolitul de Trapezunt, patriarhul și clerul l-⁠au ales pe el, cu toată împotrivirea lui, pentru că era curat la inimă și sfânt în viață, frumos la chip și puternic și dulce în cuvânt și cunoscător al Bisericii în dogme și canoane. Teodosie a fost primit cu bucurie în Trapezunt de împăratul Alexios Comnen și de toată Biserica.

Dionisie, cu binecuvântarea lui Dometie, a plecat la Trapezunt, a povestit fratelui lui începutul zidirii și a cerut ajutor, mai ales mijlocirea înaintea împăratului. Teodosie l-⁠a înfățișat împăratului. Împăratul, mișcat de lacrimile bătrânului, a primit cu plăcere să fie ctitorul mănăstirii și, printr-⁠un hrisov, a legat și pe urmașii lui de grija ei, poruncind să se dea mănăstirii în fiecare an o mie de monede de argint din vistieria împărătească. Pe drumul de întoarcere, pe Marea Neagră, au apărut mai multe corăbii turcești. Dionisie, nădăjduind tare în Dumnezeu, și-⁠a rugat tovarășii să nu se teamă, și a ridicat mâinile spre cer, cu lacrimi, cerând izbăvire prin rugăciunile Maicii Domnului și ale Înaintemergătorului. Atunci li s-⁠a arătat Înaintemergătorul, cu un toiag în mâna dreaptă, i-⁠a liniștit pe toți și i-⁠a amenințat pe barbari cu moartea dacă se vor apropia; mâinile barbarilor au amorțit pe loc. Dionisie și ucenicii lui au ajuns cu bine la Sfântul Munte. Dometie i-⁠a spus că orice lucru bun are nevoie doar de început, iar Domnul ajută mai departe. Sfântul a început zidirea și a ridicat, în cinstea Înaintemergătorului, o biserică mare, a făcut apeducte și toate cele ale unei mănăstiri. Așa s-⁠a ivit mănăstirea Înaintemergătorului Domnului, în anul 6888 de la facerea lumii, 1380 de la Nașterea lui Hristos.

Robia și ultimele zile

Cu sumele date din vistieria împărătească, clădirile nu au fost încheiate, iar Dionisie socotea necesară pictura pe pereți în biserica mare, și a mers iar la Trapezunt la împărat, care l-⁠a ascultat cu bunăvoință ca mai înainte. Dar când se întorcea bucuros, vrăjmașul mântuirii omenești a pregătit, cu îngăduința lui Dumnezeu, o lovitură aspră: ajuns la Sfântul Munte, a găsit mănăstirea goală, pentru că turcii veniseră și luaseră pe toți frații în robie, împreună cu odoarele bisericii. Sfântul s-⁠a întristat mult, dar nu a rostit niciun cuvânt de mustrare împotriva Domnului. După un timp, a răscumpărat pe toți păstoriții lui și ei s-⁠au adunat iar, dar a cheltuit toate sumele primite de la împărat și a rămas fără mijloace. În strâmtorarea aceasta a cerut iar sfatul lui Dometie, care i-⁠a spus să meargă încă o dată la împărat. Dionisie, cu toate greutățile drumului, s-⁠a supus și, plecând, a încredințat mănăstirea lui Dometie: simt că nu o voi mai vedea nici pe ea, nici pe tine, părinte. Dometie a răspuns inspirat că nu se vor mai vedea pe pământ, dar în ceruri nu se vor despărți niciodată. Așa s-⁠a și întâmplat.

La Trapezunt, sfântul a povestit fratelui și apoi împăratului nenorocirea și a cerut ajutor. Împăratul l-⁠a ascultat cu milă și l-⁠a mângâiat cu nădejdea unui ajutor, dar Dionisie nu a trăit până în ziua când împăratul avea de gând să-⁠și împlinească cuvântul, pentru că peste câteva zile i-⁠a venit ultima zi pe pământ. Chemându-⁠l pe fratele lui și rugând pe împărat, le-⁠a încredințat mănăstirea, s-⁠a rugat pentru ei și a trecut liniștit la Domnul, la 25 iunie (8 iulie), în al șaptezeci și doilea an al vieții. Fratele lui, mitropolitul Trapezuntului, i-⁠a făcut cu cinste îngroparea. Din trupul lui au izvorât apoi multe minuni pentru cei care îl chemau în ajutor. Frații care îl însoțiseră au primit milostenie bogată de la împărat și de la mitropolit și s-⁠au întors la Athos. Auzind vestea morții, toți au plâns după un astfel de părinte. Dometie a voit să se retragă în liniște, dar toată obștea a căzut cu lacrimi la picioarele lui și l-⁠a rugat să nu-⁠i lase orfani; a primit fără voie conducerea mănăstirii, până s-⁠a mutat la Domnul, la adânci bătrânețe.