Efflam

Sfântul Cuvios Efflam s-⁠a născut în Britania sau în Irlanda și a murit în Bretania, la sfârșitul secolului al VI-⁠lea (anul nu se știe). A fost pustnic și egumen al unei mănăstiri pe care o întemeiase. Viața lui este semilegendară. Este un sfânt al Bisericii nedespărțite.

O tradiție târzie, alcătuită în secolul al XI-⁠lea la Tréguier ca să legitimeze începuturile mănăstirii de acolo, îl face fiul unui rege irlandez, căsătorit foarte tânăr cu Enora, fiica unui rege, dar legat prin voturi de feciorie; un înger l-⁠a ajutat să reziste ispitei și a fugit în Bretania, unde a coborât la Plestin-⁠les-⁠Grèves, în Trégor, și a trăit o vreme alături de Sfântul Iestyn. După o altă tradiție, tatăl l-⁠a silit să se căsătorească pentru a face pace, dar cei doi nu au trăit ca soți; el și Enora s-⁠au închinat lui Dumnezeu într-⁠o sihăstrie din pădure.

O legendă, redată în 1636 de Albert Le Grand, spune că, la sosire, Efflam a văzut ieșind din pădure un balaur înfricoșător, care cerea în fiecare an de Crăciun o jertfă omenească de sânge regesc; regele Arthur îl urmărea. Efflam a făcut să țâșnească un izvor, s-⁠a rugat înaintea bârlogului, iar balaurul s-⁠a aruncat în mare și s-⁠a înecat. Legenda înseamnă victoria creștinismului asupra păgânismului și este legată de primejdiile golfului, unde mulți călători se înecau când venea fluxul. Efflam era însoțit de ucenici, ale căror nume se află în toponimia împrejurimilor: Kirio, Tuder, Kemo, Haran, Nerin.

Este pomenit la 6 noiembrie, data liturgică din calendarul ortodox (aceeași zi a lunii pe stil vechi și pe stil nou).