Varlaam de la Keret

Cuviosul Varlaam de la Keret (pe numele de mirean Vasile) a fost preot și apoi monah, care a dus viață aspră pe peninsula Kola în secolul al XVI-⁠lea, cinstit pentru pocăința sa și ca ajutor al celor de pe mare. S-⁠a născut în satul Keret, de pe țărmul golfului Kandalaksa din Marea Albă, într-⁠o familie de pomori, între 1505 și 1525 după unele socoteli, și a murit în 1589 sau 1590. Este pomenit la 6 noiembrie (19 noiembrie după calendarul nou) și în Soborul sfinților din Kola și din Karelia.

Izvoarele

Despre el ne spune „Povestirea despre cuviosul Varlaam de la Keret”, a cărei cea mai veche copie este de la sfârșitul secolului al XVII-⁠lea. Mai amplu este canonul scris până în 1658 de monahul de la Solovki Serghie Șelonin, care avea probabil o copie mai deplină a Povestirii. Există și o viață mai târzie, scrisă de cărturarul vechi-⁠credincios Trifon Petrov, mai săracă în conținut, precum și o „stare” în cântec, o povestire simplificată despre sfânt, reconstituită și cântată în 2021 de Alexandru Matocikin.

Viața

Varlaam, numit în lume Vasile, s-⁠a născut la Keret, sat al mănăstirii Solovki, la gura râului Keret, probabil în familia unui pomor. După viața sfinților, a învățat carte, poate în schitul Șueretsk, la bătrânul Zosima și la Cuviosul Teodorit de la Kola. Pe la 1535 s-⁠a căsătorit și a fost hirotonit întâi diacon, apoi preot, și trimis paroh la biserica Sfântul Nicolae din orașul Kola. După întoarcerea lui Teodorit la Kola și întemeierea mănăstirii Sfânta Treime din Kola, în 1540 a fost mutat la biserica Sfântul Gheorghe din Keret.

După tradiție, pe când era paroh la Kola, părintele Vasile a izgonit un demon care locuia pe Capul Avraam și cerea jertfe până și de la pescarii botezați. Plecând din locul lui, demonul a amenințat că se va răzbuna pe „popă”; răzbunarea s-⁠a împlinit când Vasile și soția s-⁠au întors în satul natal. Acolo s-⁠a petrecut tragedia care i-⁠a schimbat viața: preotul și-⁠a ucis soția, fără să se știe sigur pricina. După viață și „stare”, el a bănuit-⁠o de necredință și a ucis-⁠o într-⁠un acces de gelozie; după altă versiune, din canonul lui Serghie Șelonin, soția a început să fie stăpânită de duh necurat, stârnind tulburare și zvonuri între săteni, iar părintele Vasile, încercând s-⁠o izbăvească, a rănit-⁠o de moarte, fiind înșelat de cel viclean. După faptă, s-⁠a încredințat de nevinovăția soției și de înșelarea lui de către demon și s-⁠a pocăit aproape îndată.

După ce și-⁠a îngropat soția, a mers la Kola, la duhovnicul lui, Cuviosul Teodorit, care i-⁠a dat o pocăință neobișnuită și grea: să poarte sicriul cu soția moartă într-⁠o barcă, până când trupul se va descompune, străbătând drumul de la Keret la Kola, pe Marea Albă, pe Marea Barents și înapoi. Trebuia să țină un post foarte strict și numai la Paști, o dată pe an, i se îngăduia pește. Întors la Keret, a scos sicriul din pământ și trei ani a plutit pe marea învolburată, cântând neîncetat psalmii de pocăință ai prorocului David; vremea rea îl însoțea de fapt tot timpul. Nevoința lui a ținut fără odihnă, iar spatele i s-⁠a încovoiat de la vâslit. În al treilea an, la portajul de la Capul Sfânt, văzând mulțimea de viermi de mare (torredo), care pierdeau multe corăbii de lemn, s-⁠a rugat lui Dumnezeu și, stropind cu apă, i-⁠a izgonit, făcând „calea cu trecere ușoară”. Minunea a fost dovada iertării lui.

Îngropând a doua oară rămășițele soției, a primit tunderea monahală cu numele Varlaam, cu mare probabilitate la mănăstirea Pecenga, de la ieromonahul Iona, în 1548. Canoanele lui Șelonin arată o apropiere duhovnicească strânsă între Sfinții Varlaam de la Keret și Trifon de la Pecenga; amândoi au plecat atunci din mănăstire. Canonul îi prevestește lui Trifon despre frații lui că „vor fi oameni și sate foarte neîmblânzite ca fiarele sălbatice”; Trifon a adunat opt ani milostenie și a trimis-⁠o mănăstirii, iar Varlaam s-⁠a întors în locurile natale și s-⁠a așezat lângă lacul Keret; dar fiind deranjat de cei care umblau după ciuperci și fructe de pădure, s-⁠a mutat departe de locuri, pe una dintre insulele golfului Ciupa sau în peșteri de țărm. Se spune că a primit darul tămăduirii și al facerii de minuni și că fugea de slava oamenilor. Trupul lui a fost găsit de un țăran sărac și dus în satul Keret, unde a fost îngropat.

Cinstirea

Chiar în viață s-⁠a făcut cunoscut prin minuni, ca tămăduitor și mântuitor pe mare; după moarte, minunile s-⁠au înmulțit, așa că a început să fie cinstit nu mai puțin decât Sfântul Nicolae. În 1722, la demontarea capelei Sfântului Gheorghe, s-⁠au găsit moaștele neputrezite ale lui Varlaam, cercetate în 1725. Cu toată cinstirea poporului, el nu a fost canonizat oficial multă vreme: cinstirea lui locală, deodată și de același rang cu a lui Trifon de la Pecenga, cunoscută în Nord la mijlocul secolului XVII, s-⁠a stins treptat în Biserica oficială, între altele pentru că toate redacțiile târzii ale vieții au fost scrise de vechi-⁠credincioși, iar satul Keret a ținut cu tărie „credința veche”. Abia în 1903 a fost trecut în „Calendarul credincios” și de atunci are zi de pomenire. Până în 1961 moaștele erau în sat, apoi au dispărut fără urmă. În eparhiile Murmansk și Karelia se slujește priveghere după Mineiul de obște și există un canon din secolul XVII.

În 2000, pe țărmul Terskii al Mării Albe, în complexul „Tonia Tetrina”, s-⁠a ridicat și sfințit o capelă a lui Varlaam de la Keret; la 7 iunie 2001 s-⁠a sfințit la Kola o biserică de cimitir în cinstea lui, pe locul fostei mănăstiri Sfânta Treime Ust-⁠Kola; în 2002 s-⁠a zidit la Ciupa o biserică a lui, arsă în mai 2010; în 2014, parohia din Ostrovnoi a primit numele lui, iar pe Capul Sfânt s-⁠a refăcut crucea de la locul „minunii izgonirii viermilor de mare”. La 28 ianuarie 2015, în așezarea Louhi, în eparhia Kostomuksa a mitropoliei Karelia, au fost aflate moaștele cuviosului, în slujba aflării, săvârșită de episcopul Mitrofan al Severomorskului și Umbei.