Elisei al Albaniei Caucaziene

Sfântul Elisei, numit în izvoarele armene Eghișe sau Eghișa, este cinstit ca cel dintâi propovăduitor al Evangheliei și întâi-⁠stătător al Bisericii din Albania Caucaziană, țara veche situată pe teritoriul de azi al Azerbaidjanului. Tradiția locală îl numește ucenic al Sfântului Apostol Tadeu și ctitor al „bisericii-⁠mamă” a Răsăritului, ridicată la Kiș (Gis). A primit cununa muceniciei în ținuturile pe care le-⁠a luminat, iar numele său a rămas, mai ales la udini, simbolul creștinismului albanez.

Ce spun izvoarele

Istoria cea mai veche a lui Elisei se păstrează în literatura armeană, în „Istoria țării Aluank” a lui Movses Kalankatuaț, în scrierile lui Mhitar Gosh și în cronica lui Kirakos Gandzaketsi. Aceste texte îl înfățișează ca ucenic al Sfântului Apostol Tadeu, trimis în Armenia, care după moartea de martir a lui Tadeu s-⁠a întors la Ierusalim. Acolo a fost hirotonit episcop de Iacov, fratele Domnului, și a pornit apoi spre Răsărit.

Povestea cunoaște două variante. În cea dintâi, Elisei face parte dintre cei cinci ucenici ai lui Tadeu (sau ai lui Tadeu din Edesa, pe care unii îl socotesc aceeași persoană cu apostolul din cei șaptezeci). El trece prin Persia, ajunge în ținutul Uti, la Sagarn, împreună cu trei ucenici. Rudele ucenicilor, oameni fără lege, îi urmăresc, iar unul dintre ucenici moare ca martir, în timp ce ceilalți doi îl părăsesc.

Rămas aproape singur, Elisei ajunge la Kiș și acolo ridică o biserică și săvârșește Sfânta Liturghie. Cronicarul spune că pe acel loc s-⁠a întemeiat Biserica noastră, a ținutului de Răsărit. După aceea, în câmpia Zergun, într-⁠un loc unde păgânii aduceau jertfe idolilor, sfântul a primit cununa muceniciei. Autorii nu spun cine a săvârșit fapta. Rămășițele sale au fost aruncate într-⁠o groapă din locul numit Gomenk și au rămas acoperite multă vreme.

A doua variantă, amintită într-⁠o dispută din vremea catolicosului armean Avraam I (607-615), nu îl pomenește pe Tadeu. Elisei apare ca „ucenic al Domnului”, iar Iacov este numit patriarh al Ierusalimului. Povestirea se reduce la drumul de la Ierusalim la Kiș și la întemeierea acelei biserici. Albanii credeau că țara lor fusese creștinată cu aproape 270 de ani înaintea Armeniei.

Aflarea moaștelor

Aceeași „Istorie a albanilor” spune că, după un timp, niște oameni cucernici au găsit moaștele sfântului. Mai întâi au fost duse la biserica din Urekan, apoi la mănăstirea Jrvștik. Aceasta a ajuns în vremea regelui Vahagan al III-⁠lea mănăstirea Eghișe Arakial, adică a Apostolului Eghișe.

Istorie și tradiție

Cercetătorii nu sunt de acord asupra valorii acestor povestiri. Jean-⁠Pierre Mahé a arătat că tradiția nu poate fi socotită simplă legendă. Lecționarul albanez descoperit la Sinai cuprinde începutul Epistolei lui Iacov, care apare rar în alte lecționare. El crede că albanii se știau creștinați de un trimis al lui Iacov, întâiul episcop al Ierusalimului, pentru a alcătui una dintre cele douăsprezece seminții ale noului Israel. Potrivit lui, Elisei a plecat în a doua jumătate a secolului I spre Edesa și apoi spre Albania, unde a întemeiat la Kiș „mama bisericilor Răsăritului”.

Alți specialiști sunt mult mai rezervați. Robert Hewsen socotește că existența istorică a lui Elisei este foarte îndoielnică. Mahé și Zaza Aleksidze cred că a doua variantă, mai scurtă, ar fi forma originală, albaneză, iar prima o redactare armenizată. Dacă Elisei ar fi ucenic al Domnului și hirotonit de Iacov, el ar fi egal cu Tadeu, iar Biserica Albaniei ar fi fost la fel de apostolică ca cea armeană. Unii autori armeni au susținut, dimpotrivă, că legenda ar fi fost născocită de călugări albanezi ca să scape de supravegherea Bisericii Armene. Aleksan Hakobian o atribuie catolicosului Eghiazar (683-689), care ar fi voit o Biserică independentă.

Se discută și drumul sfântului. Ieromonahul Alexie (Nikonorov) a identificat Sagarn cu Zrih, Zergun cu Iargun și Gomenk cu Ghelmeț. Alții au căutat Gomenk la biserica Kurmuhi sau în satul Bum, locuit odinioară de udini.

Tradiția mai spune că botezul regelui Urnair de către Sfântul Grigorie Luminătorul ar fi „al doilea botez” al Albaniei. Mahé arată că această relatare este anacronică: regele a trăit în a doua jumătate a secolului IV și în anul 371 era încă păgân. Tot în aceeași regiune a propovăduit, după tradiție, Dadi, alt ucenic al lui Tadeu, pe al cărui mormânt s-⁠a ridicat mănăstirea Dadivank.

Cinstirea

Cinstirea lui Elisei, născută probabil în secolele VI-⁠VII, a fost foarte vie în ținuturile locuite de udini, mica populație creștină din Azerbaidjan. O scrisoare a udinilor din Șeki către țarul Petru I, din 20 martie 1724, îl numește luminătorul „neamului albanez”. Ucenicii săi Vlas Martirul (socotit forma locală a Sfântului Vlasie) și Komrad erau și ei cinstiți. După predanie, biserica Sfântului Elisei din Nij a fost zidită în 1823 pe mormântul lui Vlas.

Biserici cu hramul lui se aflau la Kiș, la Vartașen (azi Oguz), la Hoșkașen (azi Karabulak), la Sugovușan și în alte locuri. Sărbătoarea sa se ținea în ziua Înălțării Domnului, iar a lui Komrad la trei zile după aceea. La Bum, ea se ținea o săptămână mai târziu. Pe malul drept al Kurei cinstirea lui a fost mai slabă. Doar două lăcașuri îi poartă numele, mănăstirea Eghișe Arakial și cea din Giși. După o părere, numele celei dintâi vine dintr-⁠o etimologie populară și ar aminti un tânăr viteaz numit Eghiș, omorât de un tiran pentru că își apăra cinstea soției.

Numele sfântului a rămas și în vechea regiune georgiană Eliseni (Eniseli), unde un sat îl mai păstrează. Elisei nu se află în sinaxarele ortodoxe oficiale. Cu toate acestea, are astăzi două icoane noi, una păstrată în Catedrala Mironosițelor din Azerbaidjan, făcută în anii 2010, alta pictată în 2024 la Zinobiani, în Georgia, cu numele scris în alfabetul albanez vechi.