Lucan de Sabiona

Sfântul Lucan (Lucanus) de Sabiona, numit și Lucan de Säben sau San Lugano, a fost, după tradiție, episcop de Sabiona (azi Säben, deasupra orașului Klausen, în Tirolul de Sud) în prima jumătate a secolului al V-⁠lea. Numele lui se leagă de Dolomiți și de Tirol. Se știe puțin despre el în afara ținutului în care a lucrat și mult din ce se spune este legendă. Este pomenit la 20 iulie și chemat în ajutor la boala numită hidropizie.

Ce spune tradiția

Lucan este socotit episcop de Sabiona, de unde episcopii s-⁠au mutat la Brixen abia în secolul al X-⁠lea. Mai târziu a fost numit, greșit, episcop de Brixen. După tradiție, într-⁠o vreme de foamete, el a îngăduit în episcopia sa, în postul de patruzeci de zile al Paștilor, folosirea laptelui, a untului și a brânzei, atunci când puteau fi găsite. Pentru aceasta, vrăjmașii lui l-⁠au pârât în anul 424 la Papa Celestin I, care l-⁠a chemat la Roma. Lucan a pornit la drum, deși era bătrân, însoțit de un singur slujitor. Pe drum, un urs a omorât și a mâncat calul lui. Lucan a poruncit ursului, în numele lui Dumnezeu, să ia locul calului, l-⁠a pus sub șa și frâu și a mers pe el până la Roma.

Oprindu-⁠se peste noapte la un han din Spoleto, a aflat că soția hangiului zăcea la pat, bolnavă de hidropizie, și a vindecat-⁠o rugându-⁠se lângă patul ei. A mers mai departe la Roma și a poruncit unui stol de potârnichi să zboare înaintea lui spre papă, ca dar, fiindcă nu avea nimic potrivit să-⁠i ofere. Când a ajuns la Roma la audiență, a vrut să-⁠și scoată mantia, udă de ploaie, dar nu a găsit unde să o atârne și a aruncat-⁠o pe o rază de soare, care a ținut-⁠o. Când papa a văzut că Lucan se află în harul lui Dumnezeu, l-⁠a declarat nevinovat și l-⁠a lăsat să se întoarcă acasă cu binecuvântarea sa și cu daruri bogate.

La întoarcere, vrăjmașii lui l-⁠au izgonit din nou de la Säben, și s-⁠a refugiat în valea Agordo, în provincia Belluno de azi, în Italia. Acolo i-⁠a dat de mâncare o femeie numită Avatia, cinstită și ea ca sfântă de biserica din vale. A devenit cunoscut prin multele lui minuni și a adormit acolo la 20 iulie. Capul lui s-⁠a păstrat la Agordo, iar trupul într-⁠un sicriu de marmură în catedrala din Belluno. La începutul secolului al XVI-⁠lea, notarul public din Belluno, Peter Paul von Diolaitis, a alcătuit o viață a sfântului, fără să arate izvoarele.

Cinstirea

După cartea lui Carl Pfaundler, tipărită în 1843, la Brixen se știa până la începutul secolului al XVII-⁠lea puțin sau nimic despre Lucan, vechile liste de episcopi și alte cărți de slujbă ale ținutului nu-⁠l pomeneau. Abia după ce episcopul Hieronymus Otto Agricola a retipărit breviarul din Brixen din 1604, Lucan a fost numărat, din 1621, între sfinții ocrotitori ai catedralei din Brixen și a fost acolo cinstit oficial. Mai înainte, de multă vreme, fusese cinstit în biserica din Belluno ca episcop de Säben.

Cinstirea s-⁠a înmulțit după 1658, când Anton von Crosini, episcop de Brixen, l-⁠a trimis la Belluno pe canonicul Johann Andreas von Rossi, ca să aducă părți din moaștele sfântului. Cu învoirea dogelui și a Consiliului Superior al Veneției, ca și a administratorului și membrilor consiliului din Belluno, von Rossi a luat o omoplat și o coastă, cu care s-⁠a întors la Brixen la 3 octombrie 1658. Moaștele au fost puse mai întâi în biserica capucinilor din Brixen, apoi, duminica următoare, 6 octombrie, au fost mutate solemn în locul de odihnă din catedrala din Brixen. Ziua praznicului s-⁠a stabilit la 20 iulie, dar numai pentru orașul Brixen, nu pentru toată eparhia. În această zi, moaștele sunt cinstite public în fiecare an, uneori purtate în procesiune împreună cu ale celorlalți sfinți ai catedralei. În 1814, moaștele lui Lucan au fost puse în noi relicvarii, la fel cu ale celorlalți sfinți ocrotitori ai eparhiei, Ingenuin, Albuin și Hartmann. Oasele lui se află și azi în catedrala din Belluno și la Brixen. Pomenirea lui se face la 20 iulie și la 27 iulie.

Ocrotirea și chipul

Lucan este chemat ca ocrotitor împotriva hidropiziei. Așezarea San Lugano din Tirolul de Sud poartă numele lui, și acolo este o biserică parohială închinată lui. În eparhia Belluno-⁠Feltre sunt cel puțin două biserici închinate lui, San Lucano sau San Lugano. Pasul San Lugano din Alpi, care duce din valea Adige în valea Fleimstal, și o vale lângă Agordo îi poartă numele, pentru că se crede că s-⁠a oprit acolo, și înainte, și după fuga lui. Este înfățișat cu mitră și cu mantia atârnată pe o rază de soare. Este înfățișat și călare pe un urs, același motiv care apare în viețile Sfinților Romedius și Corbinian, care au lucrat în ținuturi apropiate.

Sfântul nu trebuie confundat cu Sfântul Lucan de la Loigny din Beauce, din Franța, care a trăit tot în secolul al V-⁠lea, dar a murit mucenic, decapitat, și este pomenit la 30 octombrie. Moaștele lui sunt la catedrala Notre-⁠Dame din Paris. Numele orașului Lugano, din Ticino, în Elveția, nu vine de la acest sfânt.