Fotinia din Palestina

Sfânta Cuvioasă Fotinia din Palestina, numită și Fotina sau Svetlana, este pomenită împreună cu Cuviosul Martinian și cu Cuvioasa Zoi, la 26 februarie.

Martinian s-⁠a așezat în pustie de la optsprezece ani, lângă Cezareea Palestinei, unde a petrecut douăzeci și cinci de ani în nevoințe și liniște, învrednicit de darul vindecării bolilor. Dar vrăjmașul nu-⁠l lăsa în pace pe sihastru și îi aducea felurite ispite. Odată, o femeie păcătoasă s-⁠a prins în pariu cu niște oameni stricați că îl va ispiti pe Sfântul Martinian, a cărui slavă de viață virtuoasă se răspândise în oraș. A venit la el noaptea, sub chipul unei străine care cere găzduire. Sfântul a primit-⁠o, pentru că era vreme rea. Dar oaspetele șiret s-⁠a îmbrăcat în haine scumpe și a început să-⁠l ispitească pe nevoitor. Atunci sfântul a ieșit din chilie, a aprins un foc și a stat cu picioarele goale pe cărbunii aprinși, spunându-⁠și: Ți-⁠e greu, Martiniane, să rabzi focul acesta trecător, cum vei răbda focul veșnic, pregătit ție de diavol? Femeia, uimită de priveliște, s-⁠a căit și l-⁠a rugat să o îndrume pe calea mântuirii. După îndrumarea lui, s-⁠a dus la Betleem, la mănăstirea Sfintei Pavla, unde a trăit în nevoințe aspre douăsprezece ani până la fericita ei adormire. Numele ei era Zoi.

Vindecat de arsuri, Sfântul Martinian s-⁠a retras pe o insulă stâncoasă nelocuită și a trăit câțiva ani sub cerul liber, hrănindu-⁠se cu mâncarea pe care i-⁠o aducea din când în când un corăbier, pentru care cuviosul împletea coșuri. Odată, în vreme de furtună mare, o corabie s-⁠a sfărâmat și valurile au adus la insula unde se mântuia Martinian, pe bucăți de corabie, o fecioară numită Fotinia. Sfântul a ajutat-⁠o să iasă pe insulă și i-⁠a spus să rămână, lăsându-⁠i pâine și apă, căci peste două luni va veni corăbierul. El însuși s-⁠a aruncat în mare și a înotat. Doi delfini l-⁠au scos la uscat. De atunci fericitul Martinian a dus o viață de pribeag, doi ani. Odată, ajuns la Atena, s-⁠a îmbolnăvit și, simțind că se apropie sfârșitul, a intrat într-⁠o biserică, s-⁠a întins pe podea, a chemat episcopul și l-⁠a rugat să-⁠i îngroape trupul. Aceasta s-⁠a petrecut în jurul anului 422.

Fericita fecioară Fotinia a rămas să trăiască pe insulă, unde a petrecut șase ani în singurătate, apoi și-⁠a dat sufletul lui Dumnezeu. Sfârșitul ei l-⁠a aflat tot corăbierul, care îi aducea de mâncare ca și Cuviosului Martinian. El a dus trupul fericitei Fotinia la Cezareea Palestinei, unde a fost îngropat cu cinste de episcop și de cler. Pomenirea cuvioaselor Zoi și Fotinia se face în aceeași zi.