Grigorie de Agrigent

Sfântul Grigorie al Agrigentului a fost episcop al Agrigentului, în Sicilia, din anul 590, și a purtat scrisori cu papa Grigorie cel Mare. Despre el se păstrează o viață lungă, în greacă, pe jumătate legendară, iar Biserica îl pomenește la 23 noiembrie. A murit pe la anul 630, după unele izvoare.

Potrivit vieții lui, s-⁠a născut în 559, lângă Agrigent, din mama sa, Teodota. La optsprezece ani a plecat în pelerinaj în Țara Sfântă, călătorind prin Cartagina până la Tripoli, și a fost cât pe-⁠aci să fie vândut ca rob de un stăpân de corabie din Cartagina. Povestirea călătoriilor lui are un ton romanesc și pare să fi înrâurit Viața lui Grigențiu, din veacul al X-⁠lea. La Ierusalim a fost hirotonit diacon de patriarhul Macarie al II-⁠lea, apoi s-⁠a întors la Agrigent prin Constantinopol și Roma.

În 590, două tabere cu candidații lor la scaunul rămas gol au mers la Roma să ceară hotărârea papei. Papa Grigorie i-⁠a lăsat pe amândoi deoparte și l-⁠a hirotonit pe Grigorie al Agrigentului, găsit ascuns într-⁠o grădină de mănăstire, din rușine față de slujba înaltă. Viața îi atribuie o învățătură aleasă în literatura clasică, retorică și teologie. Se spune că a citit de multe ori Viața Sfântului Vasile cel Mare și Pătimirea Sfinților Macabei, iar la cererea unui episcop a tâlcuit unor diaconi scrierile Sfântului Grigorie Teologul. Biograful îl laudă ca pe un al doilea Gură de Aur. Printr-⁠o minune ar fi putut posti necontenit, și i se pun în seamă vindecări.

Până în 591 a fost învinuit pe nedrept și întemnițat de niște acuzatori, Sabin și Crescențiu, potrivit vieții. O scrisoare a papei din august 591 i-⁠a poruncit să se înfățișeze, împreună cu episcopii din Catania și Palermo, înaintea subdiaconului Petru, trimisul papei. În noiembrie 592, papa i-⁠a scris lui Maximian al Siracuzei, cerând să fie trimiși fără întârziere la Roma acuzatorii lui Grigorie și actele. Unele izvoare spun că a fost mazilit în 594, dar papa îl numește episcop într-⁠o scrisoare din ianuarie 603.

Viața a fost scrisă de Leonțiu de la mănăstirea San Saba din Roma și se păstrează în douăzeci de manuscrise. Cercetătorii nu se învoiesc nici asupra vremii în care a fost scrisă, nici asupra valorii ei istorice: unii o socot în mare parte legendară, alții un izvor de preț pentru Sicilia și Roma veacului al VII-⁠lea. Sinaxarul Constantinopolului îl așază în vremea împăratului Iustinian al II-⁠lea, adică mult mai târziu. I se atribuie și un comentariu la Ecclesiast, dar și această atribuire este pusă la îndoială.