Trudo

Sfântul Trudo, numit și Trond, Trudon sau Truiden, a fost în veacul al VII-⁠lea preot și părinte de mănăstire, numit „apostolul din Hesbaye”, un ținut din Belgia de azi. A murit în anul 693 sau 698, iar Biserica îl pomenește la 23 noiembrie.

S-⁠a născut în Hesbaye, într-⁠o familie aleasă franconă, iar mama lui era din casa regală a Austrasiei. Se povestește că, încă copil, a ridicat din pietre aruncate o bisericuță în miniatură. Tânăr, mergea des la biserică și dăruia cu mână largă săracilor. Tradiția spune că, într-⁠o noapte, după rugăciune, a avut vedenia unui înger care i-⁠a vestit că va avea slujire preoțească. Hotărât să slujească lui Dumnezeu din copilărie, a mers la Sfântul Remacle, episcopul Liège-⁠ului, care l-⁠a trimis la Chlodulf, episcopul Metzului. Acolo și-⁠a primit învățătura, la biserica Sfântul Ștefan, față de care a păstrat mereu o dragoste puternică și căreia i-⁠a dăruit mai târziu ctitoria sa. A fost hirotonit preot de Chlodulf, în 650 sau 655.

Întors în ținutul natal, a propovăduit Evanghelia păgânilor și a ridicat, pe la 656, o biserică la Sarchinium, pe râul Cicindria. Ea a fost sfințită de Theodard al Maastrichtului în cinstea Sfinților Quintin și Remigiu. În jurul lui s-⁠au strâns ucenici și din cuibul de rugăciune de acolo a crescut, în timp, mănăstirea care a devenit Sint-⁠Truiden, iar în jurul ei s-⁠a ridicat orașul cu același nume. Tot el a întemeiat, în jurul anului 660, o mănăstire de maici la Odeghem, lângă Brugge, care a purtat și ea mai târziu numele lui.

O povestire spune că într-⁠o zi Trudo a poposit în casa unui cuplu. Noaptea, femeia s-⁠a trezit și, când să deschidă ușa, a văzut doi snopi de lumină, unul la căpătâiul preotului adormit, altul la picioarele lui. Înspăimântată, și-⁠a trezit bărbatul, care a văzut și el luminile. Convinși că a intrat în casa lor un om sfânt, l-⁠au rugat dimineața să rămână o zi. Trudo a petrecut ziua dându-⁠le sfaturi duhovnicești și, la cererea soțului, le-⁠a botezat fiul. De obicei își petrecea nopțile rugându-⁠se în biserică. Pe patul de moarte, după ce și-⁠a făcut semnul crucii, s-⁠a rugat până la ultima suflare: „Îndreaptă, Doamne, calea robului Tău înaintea ochilor Tăi.”

După moarte a fost îngropat în biserica pe care o ridicase. Moaștele lui, împreună cu ale Sfântului Eucherie, episcopul Orléans-⁠ului, mort acolo în surghiun în 743, au fost mutate în 880 de Franco, episcopul Liège-⁠ului. Din pricina primejdiei normanzilor au fost ascunse într-⁠o criptă subterană. După marele incendiu din 1085 s-⁠au pierdut, dar au fost aflate din nou în 1169, iar la 11 august acelui an episcopul Rudolf al III-⁠lea a făcut recunoașterea oficială și mutarea lor. Din pricina acestor mutări martirologiile pomenesc și zilele de 5 și 12 august, 1 și 2 septembrie. Viața lui a fost scrisă de Donatus, diacon din Metz, la porunca episcopului Angibram (769-791) și a fost reluată de Teodoric, egumenul de la Saint-⁠Trond (mort în 1107).