Grigorie Făcătorul de minuni

Sfântul Grigorie Făcătorul de minuni, numit și Grigorie de Neocezareea sau Taumaturgul, a fost episcop în Pontul Asiei Mici în veacul al III-⁠lea. Biserica îl pomenește ca pe cel care a adus aproape un oraș întreg la credința în Hristos și ca pe unul dintre marii învățători ai Capadociei și ai Pontului. Poartă numele de „Făcătorul de minuni” pentru darul vindecărilor și al rugăciunii ascultate.

Tinerețea și ucenicia

S-⁠a născut în jurul anului 213 la Neocezareea (azi Niksar, în Turcia), într-⁠o familie bogată și cunoscută, încă păgână. Se numea la început Teodor, adică „darul lui Dumnezeu”, iar numele de Grigorie, „cel treaz”, și l-⁠a luat după botez. Tatăl său a murit când avea paisprezece ani, iar mama sa a vrut să-⁠i dea o educație aleasă, de la gramatică până la dreptul roman și retorică.

Plecat împreună cu fratele său, Atenodor, spre faimoasa școală de drept din Berytus (Beirut), a ajuns la Cezareea Palestinei, unde trăia învățatul Origen. Cei doi tineri l-⁠au ascultat și au rămas lângă el: Origen i-⁠a câștigat pentru Hristos și le-⁠a deschis calea filosofiei, apoi a teologiei. Au stat în preajma lui vreo șapte ani, cam între 231 și 238. Grigorie voia să arate că religia creștină este singura filosofie adevărată. La plecare a rostit în fața învățătorului o cuvântare de mulțumire, care s-⁠a păstrat și ne spune mult despre anii lui de școală.

Păstorirea

Întors în Pont, Grigorie se gândea să practice dreptul, dar Fedim, episcopul Amasiei și mitropolit al Pontului, l-⁠a hirotonit episcop al cetății sale de naștere. Istoria păstrează că, la început, în Neocezareea erau doar șaptesprezece creștini. Grigorie avea cam patruzeci de ani și a păstorit treizeci de ani. Prin predici, prin sfatul său înțelept și prin minunile pe care le făcea, turma a crescut atât de mult, încât, la moartea lui, în oraș nu mai rămăseseră decât șaptesprezece păgâni.

Sfântul Grigorie al Nissei, în viața pe care i-⁠a închinat-⁠o, spune că, după hirotonie, Grigorie a petrecut o noapte întreagă gândindu-⁠se la tainele credinței. I s-⁠au arătat atunci Maica Domnului și Sfântul Evanghelist Ioan, iar Ioan i-⁠a dat în cuvinte limpezi mărturisirea despre Sfânta Treime. Sfântul a pus-⁠o în scris, a propovăduit-⁠o în Biserică și a lăsat-⁠o moștenire. Mai târziu, Părinții Capadociei s-⁠au sprijinit pe această învățătură.

În vremea prigoanei lui Deciu, în jurul anului 250, Grigorie a dus pe credincioșii săi într-⁠un munte. Un necredincios i-⁠a dat pe față, iar soldații au înconjurat muntele. Sfântul i-⁠a încredințat diaconului pe cei de față, a ieșit pe loc deschis și s-⁠a rugat cu mâinile ridicate. Soldații au cercetat muntele de mai multe ori fără să vadă pe nimeni și, la întoarcere, au spus că acolo nu sunt decât doi copaci, față în față. Delatorul s-⁠a mirat, a crezut în Hristos și s-⁠a botezat.

După încetarea prigoanei, Grigorie s-⁠a întors la Neocezareea și a rânduit zile de pomenire a mucenicilor. A luat parte la sinodul de la Antiohia (în jur de 264-265), care a osândit învățătura greșită a lui Pavel din Samosata despre Sfânta Treime. A trecut la Domnul la adânci bătrânețe, pe vremea împăratului Aurelian, în jurul anului 270.

Cinstirea

Sfântul Vasile cel Mare spune că neocezarenii au rămas multă vreme legați de cuvântul lui, fără să-⁠l schimbe cu învățături de-⁠ale lor. Sfânta Macrina cea Bătrână, bunica lui Vasile și a lui Grigorie al Nissei, a ascultat în tinerețe multe dintre predicile lui și le-⁠a transmis nepoților. Numele de „Făcătorul de minuni” s-⁠a răspândit mai ales începând cu veacul al V-⁠lea; mai înainte i se spunea „cel Mare”. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 17 noiembrie.