Hilda de Whitby

Cuvioasa Hilda de Whitby (Hild) a fost întemeietoarea și întâia stareță a mănăstirii de la Whitby, în Anglia veacului al VII-⁠lea, unde s-⁠a ținut Sinodul din 664. S-⁠a născut în 614 și a trecut la Domnul la 17 noiembrie 680. A avut un rol de seamă în creștinarea anglo-⁠saxonilor și a fost cinstită pentru înțelepciunea ei, la care veneau după sfat chiar regi. Cele mai multe știri despre ea le păstrează „Istoria bisericească a poporului englez” a lui Beda Venerabilul.

Tinerețea Hilda s-⁠a născut în casa regală din Deira, ca a doua fiică a lui Hereric, nepot al regelui Edwin, și a Breguswithei. Pe când era prunc, tatăl ei a fost otrăvit în surghiun la curtea regelui britonic din Elmet. A crescut la curtea regelui Edwin al Northumbriei. În 625 Edwin s-⁠a căsătorit cu prințesa creștină Æthelburh din Kent, care a venit în Northumbria împreună cu capelanul ei, Paulinus. La Paști, 12 aprilie 627, regele a fost botezat cu toată curtea sa, între ei și Hilda, în vârstă de treisprezece ani, într-⁠o mică biserică de lemn ridicată în grabă la locul unde se află astăzi catedrala din York.

În 633 Northumbria a fost cotropită de regele păgân al Merciei, iar Edwin a căzut în luptă. Paulinus a însoțit în Kent pe regină, pe Hilda și pe celelalte. Sora mai mare a Hildei, Hereswith, devenise călugăriță la Chelles, în Galia, și Hilda era gata să i se alăture. La treizeci și trei de ani a ales însă să răspundă chemării episcopului Aidan de la Lindisfarne și s-⁠a întors în Northumbria ca monahie.

Starețiile Prima ei mănăstire, mică, se afla pe malul de nord al râului Wear. Acolo a învățat, cu câteva tovarășe, rânduiala monahismului celtic adus de Aidan de la Iona. După un an, Aidan a pus-⁠o a doua stareță a mănăstirii din Hartlepool. În 657 a întemeiat mănăstirea de la Whitby, numită atunci Streoneshalh, și a rămas acolo până la moarte.

Cercetările arheologice arată că mănăstirea era de stil celtic, cu case mici în care locuiau câte două sau trei persoane. Era o mănăstire dublă, în care bărbații și femeile trăiau separat, dar se rugau împreună în biserică. Beda spune că idealurile cele vechi ale monahismului erau păzite cu strictețe, avuția era în obște, și se păstrau păcea și dragostea. Toți trebuiau să studieze Scriptura și să facă fapte bune. Cinci bărbați din această mănăstire au ajuns episcopi, între ei Sfântul Ioan de Beverley și Sfântul Wilfrid de York.

Chipul ei Beda o descrie ca pe o femeie plină de energie, bună cârmuitoare și învățătoare. Mulți oameni lucrau pe moșiile ei, la oi și vite, la câmp și la tăiatul lemnelor. Era vestită pentru înțelepciune, încât regi și prinți îi cereau sfatul. Se îngrijea însă și de oamenii simpli, ca Cædmon, un păstor al mănăstirii, căruia în vis i s-⁠a dat darul de a cânta versuri de laudă lui Dumnezeu. Hilda i-⁠a recunoscut darul și l-⁠a îndemnat să-⁠l cultive. Toți cei care o cunoșteau îi spuneau mamă, scrie Beda, pentru evlavia și harul ei. La Whitby s-⁠a ținut în 664 sinodul în care a fost hotărâtă data Paștilor pentru Biserica din Northumbria.

Cinstirea Hilda a adormit în Domnul la 17 noiembrie 680. Este cinstită de Biserica Catolică, de cea Anglicană și de Biserica Ortodoxă Rusă, unde este numită „stareța poporului englez”. Pomenirea ei este la 17 noiembrie, iar în Biserica Rusă și la 25 august, în ziua mutării moaștelor.