Ilarie

Sfântul Ilarie al Romei a fost episcop al Romei din 461 până în 468. Născut în Sardinia, fiu al lui Crispinus, a fost ucenic și arhidiacon al Sfântului Leon cel Mare și apărător al drepturilor Scaunului Romei și al dreptei credințe în vremuri tulburi. Biserica Ortodoxă îl pomenește la 28 februarie, iar Biserica Romano-⁠Catolică la 17 noiembrie.

La Sinodul al II-⁠lea de la Efes

În 449, ca arhidiacon, Ilarie a fost trimis de papa Leon, împreună cu episcopul Iulian de Puteoli, ca delegat la Sinodul al II-⁠lea de la Efes. Scrisoarea papei, care trebuia citită acolo, n-⁠a mai fost citită deloc, fiindcă s-⁠a cerut mai întâi scrisoarea împăratului. Ilarie s-⁠a împotrivit cu hotărâre osândirii patriarhului Flavian al Constantinopolului, rostind în latină un singur cuvânt, Contradicitur, prin care a anulat sentința în numele lui Leon. Astfel și-⁠a atras mânia lui Dioscor, patriarhul Alexandriei, care prezida sinodul. Flavian a murit la scurtă vreme, la 11 august 449, din loviturile primite de la partizanii lui Dioscor.

Dioscor a încercat să-⁠l împiedice pe Ilarie să ajungă la Roma sau la Constantinopol, punând să fie păzite drumurile și porturile Efesului. Ilarie a izbutit totuși, cu mare greutate, să scape și să se întoarcă la Roma pe un drum ocolit, ca să-⁠i aducă papei vestea celor petrecute. Mai târziu a ridicat la Lateran un paraclis în cinstea Sfântului Ioan Evanghelistul, căruia i-⁠a atribuit scăparea.

Episcop al Romei

A fost ales la 17 noiembrie 461 și hirotonit la 19 noiembrie. A continuat politica lui Leon, care obținuse de la împăratul Valentinian al III-⁠lea faimosul edict din 445 privind întâietatea episcopului Romei. A lucrat pentru întărirea rânduielii bisericești în Galia și în Spania. La Narbona, arhidiaconul Hermes ajunsese episcop fără încuviințarea papei, iar un sinod roman din noiembrie 462 l-⁠a lăsat episcop doar cu numele, fără puteri episcopale. În scrisoarea către episcopii provinciilor, Ilarie a poruncit ca treburile însemnate să fie aduse înaintea Scaunului Apostolic, ca nici un episcop să nu-⁠și părăsească eparhia fără învoirea scrisă a mitropolitului și ca averea Bisericii să nu fie vândută fără cercetarea sinodului. În 463 a rezolvat, prin episcopul Arlesului, cazul lui Mamertus de Vienne, care sfințise un episcop la Die, în afara teritoriului său.

La Roma, el s-⁠a împotrivit edictului de toleranță pentru sectele schismatice, dat în 467 la îndemnul lui Filoteu, favoritul împăratului Antemiu. Se spune că s-⁠a dus la mormântul Sfântului Petru, unde l-⁠a chemat pe împărat să răspundă și să făgăduiască că nu va îngădui adunări schismatice la Roma.

Ctitorii și adormirea

Cartea Pontifilor, izvorul principal despre el, îl laudă pentru bisericile și clădirile ridicate la Roma: un paraclis al Sfintei Cruci în baptisterul Lateranului, două paraclise închinate Sfântului Ioan Botezătorul și Sfântului Ioan Evanghelistul, mănăstiri, băi publice și biblioteci lângă bazilica Sfântul Laurențiu din afara zidurilor.

A adormit la 29 februarie 468 și a fost înmormântat în bazilica Sfântul Laurențiu din afara zidurilor.