Ilarion Georgianul

Sfântul Cuvios Ilarion Georgianul (1776-1864) a fost duhovnic al curții regale din Imereti, apoi pustnic și părinte duhovnicesc la Muntele Athos, unde a fost numit „duhovnicul duhovnicilor”. Viața lui s-⁠a întâlnit cu marile tulburări ale veacului al XIX-⁠lea: sfârșitul regatului Imeretiei, alipirea Georgiei la Rusia și revoluția greacă din 1821. Este prăznuit la 14 februarie, ziua trecerii lui la Domnul.

Copilăria și slujirea la curte

S-⁠a născut în 1776 în satul Losiatkhevi, lângă Șorapani, în Imereti, în familia nobilă a lui Hahulia și a Mariei Kanciaveli, și a primit la Botez numele Iese. Fratele mamei sale, ierodiaconul Ștefan, un bătrân vestit care se nevoia lângă mănăstirea Tabakini, a cerut ca primul copil al familiei să fie închinat lui Dumnezeu. După multă șovăială, părinții i l-⁠au dat pe Iese la vârsta de șase ani. Unchiul l-⁠a învățat să citească Sfânta Scriptură și l-⁠a crescut în tăcere, înfrânare și rugăciune.

După aproape doisprezece ani, la moartea unchiului, tânărul a trecut în mănăstirea Tabakini. Voia să meargă la o școală duhovnicească din Tbilisi, dar episcopul Atanasie de Nikozi, după ce l-⁠a ascultat citind și vorbind despre Scriptură, l-⁠a sfătuit să se întoarcă acasă, spunându-⁠i că școala nu-⁠l putea învăța ceea ce învățase deja în pustie.

Tatăl său l-⁠a dus apoi la Kutaisi, în slujba palatului regal. Cneazul Gheorghe Țereteli, văzând înclinarea lui spre viața duhovnicească, l-⁠a trimis la arhimandritul Gherontie Sologașvili, un om foarte învățat, care se nevoia în mănăstirea Djruci. Acolo Iese a deprins, pe lângă viața duhovnicească, scrisul frumos, gramatica, aritmetica și alte științe. Întors la curte, a ajuns scriitor al cancelariei regale.

La stăruința regelui Solomon al II-⁠lea al Imeretiei s-⁠a căsătorit și a fost hirotonit preot, devenind duhovnicul curții și sfetnic al regelui. A lucrat la împăcarea cnejilor învrăjbiți și a luat parte la tratativele regelui din anii în care Imereti trecea sub stăpânirea Rusiei. L-⁠a mustrat de mai multe ori pe cneazul Zurab Țereteli pentru trădarea regelui său. În timp ce părintele Iese lipsea de la curte pentru înmormântarea soției sale, Maria, regele a fost atras la Tiflis și pus sub pază, iar în 1810 a fugit pe pământ turcesc. Iese a rămas lângă el până la moartea regelui, la Trapezunt, în 1815.

Văduva regelui, regina Maria, l-⁠a chemat apoi la Moscova ca duhovnic al ei. Părintele Iese suferea în mijlocul vieții lumești a curții, dar regina nu-⁠l lăsa să plece. Izvoarele grecești spun că acolo a refuzat și o propunere de a fi făcut arhiereu. În 1819, cu ajutorul mitropolitului Serafim al Sankt Petersburgului, a primit pașaport și a plecat prin Odesa spre Constantinopol, cu gândul de a se închina la Locurile Sfinte.

La Muntele Athos

La Constantinopol, patriarhul Policarp al Ierusalimului l-⁠a sfătuit să petreacă o vreme la Athos, despre care pe atunci aproape nu știa nimic. Ascunzându-⁠și neamul și preoția, a venit la Sfântul Munte îmbrăcat ca un monah sărac. A mers întâi la mănăstirea Ivir, apoi a intrat în mănăstirea Dionisiu, unde a făcut ascultările cele mai grele: tăia lemne, căra apă și lucra la vie. În Postul Mare al anului 1821 a fost tuns în monahism cu numele Ilarion, împreună cu un prieten georgian, care a devenit cunoscutul bătrân athonit Venedict Kiotișvili.

Când frații au aflat din actele lui că era preot și fusese duhovnicul regelui, au început să-⁠l cinstească ca pe un bătrân. Egumenul voia să-⁠i încredințeze spovedania obștii și nu-⁠l mai lăsa la muncile grele. Ilarion a fugit de această cinstire și s-⁠a retras în pustie.

În vremea revoluției grecești

În 1822 pașa Tesalonicului a venit cu oaste mare la granița Sfântului Munte și a cerut ca egumenii să i se înfățișeze, amenințând că altfel va pustii Athosul. Mănăstirile au trimis la el monahi gata să moară, iar dintre ei, de la Dionisiu, a mers și Ilarion. S-⁠a aflat atunci că pașa se născuse în Abhazia, fiu al unui preot ortodox georgian, că fusese răpit în copilărie, vândut turcilor și trecut la islam. Pașa l-⁠a rugat pe Ilarion să plece cu el și i-⁠a făgăduit ocrotire. Cuviosul a refuzat și l-⁠a mustrat pentru lepădarea de credință și de neam. După lungi convorbiri, pașa a renunțat la planul lui și a plecat de lângă Athos.

Aflând apoi că pașa ucisese mulți creștini, Ilarion s-⁠a dus la Tesalonic și a stat de vorbă cu el mai multe zile despre credință. Curtenii au cerut moartea lui, iar pașa a poruncit să fie decapitat, dar doi oameni din garda lui, compatrioți ai amândurora, l-⁠au scos din oraș și l-⁠au trimis la Athos. Ilarion s-⁠a întors însă în Tesalonic și timp de șase luni i-⁠a slujit pe cei închiși în Turnul Alb, monahi athoniți prinși în timpul revoltei, dar și turci: le spăla hainele și le aducea mâncare și apă din milostenia strânsă de la creștini. Când pașa a poruncit din nou să fie ucis, pentru că dăduse hrană unor osândiți la moarte prin foame, cuviosul a primit în vis poruncă să plece și s-⁠a întors la Sfântul Munte, lăsând în locul lui pe altcineva să-⁠i îngrijească pe întemnițați.

Pustnicul și duhovnicul

Ilarion a trăit apoi doi ani și jumătate într-⁠o peșteră lângă mănăstirea Dionisiu și încă trei ani și jumătate în peșterile de la Katunakia, hrănindu-⁠se cu ierburi, rădăcini și castane. După aceea s-⁠a închis aproape trei ani într-⁠un turn al Schitului Nou, unde un monah îi aducea pesmeți și apă o dată la cincisprezece zile. Monahul acesta a mărturisit că l-⁠a găsit de mai multe ori bătut de diavoli și aproape mort, iar în cele din urmă bătrânul Venedict l-⁠a convins să iasă din zăvorâre.

În 1836 a stat șase luni la mănăstirea Ivir, unde a rânduit cărțile georgiene și a alcătuit primul catalog al bibliotecii georgiene a mănăstirii. A adunat din cărți și manuscrise mai ales viețile sfinților, iar aceste extrase au fost tipărite în Rusia, în limba georgiană, fără numele lui. Și-⁠a primit doi ucenici greci, pe caligraful Macarie și pe Sava, de la care a învățat mai bine grecește. La cererea monahilor ruși, mergea să-⁠i spovedească la mănăstirea Sfântului Pantelimon.

Deși refuza să se numească duhovnic, mulți veneau la el după sfat, iar monahii au început să-⁠l numească „duhovnicul duhovnicilor” Athosului. În 1849 l-⁠a cercetat scriitorul rus Andrei Muraviov, care l-⁠a numit o comoară neprețuită și a scris că, din adâncă smerenie, bătrânul nu mai slujea ca preot. În timpul Războiului Crimeii a fost adânc tulburat că la Athos se citeau rugăciuni pentru biruința turcilor.

În 1857 a părăsit mănăstirea Dionisiu și s-⁠a așezat la Schitul Sfânta Ana Mică, într-⁠o chilie a Cuviosului Onufrie, unde a trăit cinci ani. Biserica chiliei a fost refăcută cu un dar trimis de o femeie din Țara Românească, iar la dorința lui a fost sfințită în cinstea Învierii lui Hristos. În 1862 s-⁠a mutat cu ucenicul său Sava la mănăstirea rusă a Sfântului Pantelimon, iar un an mai târziu într-⁠o chilie a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe zidită anume pentru el.

Frații care i-⁠au văzut viața povesteau că bătrânul și ucenicul lui țineau rugăciunea minții, privegheau noaptea, dimineața slujeau utrenia și Liturghia, iar ziua munceau; el lucra la tâmplărie. Posteau aspru, gătind doar sâmbăta și duminica, și Ilarion dormea numai două ore pe zi.

Trecerea la Domnul și cinstirea

Cuviosul Ilarion a trecut la Domnul la 14 februarie 1864, la mănăstirea Sfântului Pantelimon, unde venise să spovedească frații. Lăsase cu limbă de moarte să fie îngropat într-⁠un loc ascuns, iar mai târziu oasele lui să fie amestecate cu ale celorlalți părinți. Sava i-⁠a scos trupul din mănăstire noaptea și i-⁠a împlinit voia. Pentru că s-⁠a răspândit vorba că trupul nu putrezise, monahii l-⁠au îndemnat pe Sava să descopere moaștele. La 25 mai 1867 moaștele bine mirositoare au fost scoase la lumină și așezate la Schitul Sfânta Ana Mică.

Biserica Georgiei l-⁠a trecut în rândul sfinților la 17 octombrie 2002, iar în 2016 Sfântul Sinod al Bisericii Ruse i-⁠a înscris numele în calendarul ei. Este prăznuit la 14 februarie.