Inochentie de la Glinsk

Sfântul Cuvios Inochentie de la Glinsk, arhimandrit, pe numele din lume Iacov Firsovici Stepanov, s-⁠a născut în 1825 într-⁠o familie de nobili din ținutul Staryi Oskol, gubernia Kursk. A intrat în pustia Glinsk în 1845 și a adormit în Domnul la 17 septembrie 1888, în al șaizeci și patrulea an al vieții. A fost stareț al mănăstirii din 1862 până la moarte.

Ucenicia și egumenia

La Glinsk a fost îndrumat duhovnicește de bătrânii cunoscuți ai pustiei. Priceperea, firea lui blândă și râvna spre cucernicie au atras luarea-⁠aminte a conducerii, așa că a ajuns repede secretar și bibliotecar al mănăstirii. Mulți ani a lucrat ca secretar, împuternicit și bibliotecar și a fost mâna dreaptă a trei egumeni: Eustratie (1855), Avxentie (1857) și Ioasaf (1862). Avea o memorie neobișnuită: ce citea o dată cu luare-⁠aminte putea, după zece ani, să citeze pagini întregi. Așa a cunoscut bine grelele îndatoriri ale unui stareț de mănăstire mare de obște. În 1862 i s-⁠a încredințat cârja de egumen. Prima lui grijă a fost zidirea bisericilor și clădirilor mănăstirii: în vremea lui s-⁠au ridicat biserica soborniceasă, un spital de piatră cu două caturi și multe alte clădiri.

Rugăciunea și povața

Dimineața se ruga îndelung, ca în toate lucrările zilei să nu piardă nici o clipă supunerea față de voia lui Dumnezeu, dragostea lăsată de Dumnezeu și înțelepciunea trimisă de Duhul Sfânt. Rugăciunea era pentru el o adevărată nevoie, mai degrabă uita de mâncare decât de rugăciune. Povățuia: „Când te-⁠ai rugat și s-⁠a așezat în tine pacea sufletului, harul Domnului te păzește să n-⁠o strici. Altul, tulburat de o ispită vrăjmașă, vine să-⁠și spună nemulțumirile, dar, văzându-⁠te cu duhul păcii și al blândeței, se preface el însuși din lup în oaie liniștită și ce voia să spună o spune pe alt ton sau tace cu totul”. Mulți veneau la el după sfat, ajutor și mângâiere. Cu darul înainte-⁠vederii și cu milostivire, îi asculta neobosit, îi sprijinea și se ruga pentru cei suferinzi. Seara, după ce îi lăsa pe vizitatori, păstra uneori lângă el pe un frate cu care voia să continue convorbirea despre rugăciune, iar graiul lui se revărsa fără oprire și timpul trecea neobservat de miezul nopții. Când nu făcea convorbirea de seară, se ruga și priveghea pentru frații care dormeau. Portarul care venea la miezul nopții să ceară binecuvântare pentru a trezi pe clopotar îl găsea mereu îmbrăcat și treaz. Apoi mergea în pădure și acolo, în liniștea nopții, privegheau pentru sine, întărindu-⁠se prin rugăciune pentru nevoința zilei.

Milostenia și vindecările

Mulțimea îl numea milostiv și iubitor de copii. Dădea milostenie fără să numere, la vedere și în ascuns, și nimeni nu pleca fără ajutor. Uneori dădea celor lipsiți sume mari, dar nu îngăduia să se spună, ca frații să nu-⁠l osândească pentru risipă. Când nu avea de unde, își dădea anteriul, ciubotele sau cămașa. Cu îndurare față de bolnavi, îi vindeca mai ales ungându-⁠i cu untdelemn din candela de la icoana făcătoare de minuni de la Glinsk. Se spunea că două femei au venit odată cu o fetiță în brațe, care timp de un an văzuse, iar de doi ani nu mai deschidea deloc ochii, gemea mereu și dădea din cap ca un slăbănog. Arhimandritul le-⁠a spus că nu poate ajuta, dar că va unge ochii cu untdelemn de la candela Împărătesei Cerului, iar mama să meargă în schit și să se roage Maicii Domnului. A binecuvântat fetița și i-⁠a uns ochii în chip de cruce, iar în aceeași clipă ea a încetat să dea din cap. După amiază femeile au venit din nou, iar fetița era sănătoasă și zâmbea. Mulțumirii mamei i-⁠a răspuns: „Aceasta este lucrarea milostivirii Maicii Domnului”. Celor cu picioarele bolnave le desfăcea singur obielele, le freca cu alifie, îi ajuta să se încalțe și le zicea: „Acum mergi cu Dumnezeu”. De asemenea, curăța cu mâna lui răni cumplite, plină de puroi, de care nu s-⁠ar fi apropiat orice mirean.

Cei din jur mărturiseau că nu-⁠și arăta nevoințele: „Părintele Inochentie și-⁠a ascuns nevoințele. Era un mare stareț, deși era socotit unul obișnuit”. O negustoreasă spunea că el, văzând-⁠o întâia oară, i-⁠a povestit viața până în cele mai mici amănunte, mai bine decât ar fi putut ea. Tinerii care voiau să se însoare nu se hotărau fără binecuvântarea starețului: cei pe care îi binecuvânta trăiau fericiți, iar cei pe care nu îi binecuvânta se căiau mereu.

Sfârșitul

Cu toate că îi vindeca pe alții, el nu lua nici un leac și, cu trup slab, era aproape mereu bolnav. Boala o purta cu bunăvoie, mulțumind Domnului. Cu opt până la zece ani înainte de moarte și-⁠a luat o nevoință aparte: să nu deschidă niciodată oblonul dormitorului și să stea în el ziua cu lumină aprinsă. La 21 iulie 1888, după ducerea la Gluhov a icoanei făcătoare de minuni de la Glinsk, s-⁠a îmbolnăvit de boala morții și a suferit cumplit, fără să arate cuiva. Cu o lună înainte de moarte l-⁠a vizitat o binefăcătoare a mănăstirii, care a văzut în jurul capului lui o cunună de aur și fața ca a unui înger. La despărțire a vrut să-⁠i spună ce văzuse, dar el, zâmbind, i-⁠a tăiat vorba: „Roagă-⁠te și poți primi și tu același lucru”.

Sâmbătă seara, la 17 septembrie, când la priveghere se cânta „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne”, părintele Inochentie a adormit liniștit și fericit, după ce fusese pregătit cu Sfântul Maslu, spovedanie și împărtășanie. Trupul lui nu s-⁠a schimbat patru zile, fără putrezire, înțepenire sau miros. Poporul s-⁠a adunat la patul răposatului, fiecare grăbindu-⁠se să-⁠i aducă ultima cinstire.

Cuviosul Inochentie a fost trecut în calendarul Bisericii Ruse prin hotărârea Soborului Arhieresc din 2017. Este pomenit la 22 septembrie, după stilul nou.