Ioan cel Nou Hozevitul

Sfântul Cuvios Ioan cel Nou Hozevitul, numit în lume Ilie și cunoscut ca Ioan Iacob sau Ioan Românul (1913 până în 1960), s-⁠a nevoit în mijlocul veacului al XX-⁠lea în Țara Sfântă, la mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul. Moaștele lui nestricate se află în biserica mănăstirii, într-⁠o raclă de sticlă. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-⁠a trecut în rândul sfinților la 20 iunie 1992 și a rânduit pomenirea la 5 august, ziua adormirii lui.

Copilăria și chemarea

S-⁠a născut în România, într-⁠o familie de țărani adânc credincioși, și la Botez a primit numele Ilie. A rămas orfan de mic: mama a murit când avea numai șase luni, iar tatăl a pierit după trei ani, în Primul Război Mondial. L-⁠a crescut bunica Maria, o femeie cucernică. Când avea unsprezece ani, bunica a adormit, și băiatul a trăit în familia unchiului, unde a avut de îndurat multe necazuri. Din copilărie a învățat viața tainică de rugăciune și încrederea deplină în Dumnezeu. Odată, de Sfintele Paști, băiatul plângea cu amar la mormântul bunicii și a auzit un glas de la icoana Mântuitorului: „Nu plânge, copilul Meu, și nu te întrista, căci Eu sunt cu tine, Hristos Cel Înviat”. Chipul Mântuitorului ca și cum ar fi prins viață și zâmbea. Din această mângâiere cerească sufletul copilului s-⁠a umplut de o pace de nespus.

La douăzeci de ani a hotărât să se dăruiască cu totul slujirii Domnului și a venit la mănăstirea Neamț, unde se nevoise cândva Cuviosul Paisie Velicikovski (1722 până în 1794), la nord-⁠vest de orașul Târgu Neamț. De Paștile anului 1936 a fost tuns în monahism cu numele Ioan. În toamna aceluiași an, cu binecuvântarea mitropolitului Nicodim al Moldovei, a plecat în Țara Sfântă. La Ierusalim a întâlnit doi monahi de la Neamț, Claudie și Damaschin, care după pelerinaj s-⁠au întors în România, iar părintele Ioan, după unele greutăți, a fost primit în lavra Cuviosului Sava cel Sfințit.

În Țara Sfântă

A învățat limba greacă și a început să traducă cărți duhovnicești în românește. Îi mira pe toți prin nevoințele lui. Ținea ascultarea de paraclisier, adică îngrijea candelele în două biserici și patru capele, a fost ajutor al economului și a purtat de grijă bolnavilor. În acele vremuri în Palestina începuse răscoala arabilor (1936 până în 1939). Odată, întorcându-⁠se dintr-⁠o călătorie, a dat peste niște arabi pândind, care voiau să-⁠l ucidă pe economul mănăstirii, ieromonahul Pavel, pentru că nu le dăduse mâncare de la masa mănăstirii. Crezând că se apropie părintele Pavel, au năvălit asupra părintelui Ioan; un tânăr arab voia să-⁠l lovească în cap cu un par, dar a fost oprit când au văzut că este alt om. Aflând că el îngrijește bolnavii mănăstirii, arabii au început să-⁠și aducă la el răniții, iar liniștea mănăstirii a fost tulburată. Părintele Ioan, istovit, suferea de rinichi, de hrană nepotrivită și de clima aspră, și a hotărât să plece în pustie pentru odihnă și liniște, cu binecuvântarea duhovnicului său, părintele Sava.

În 1939, împreună cu un alt frate român, a plecat în pustia Iudeii. Au stat două săptămâni într-⁠o peșteră la Qumran, apoi s-⁠au mutat într-⁠o peșteră la Calomena, la un kilometru la răsărit de mănăstirea Sfântul Gherasim. Peștera era foarte umedă, iar apa se aducea de la mănăstire. Fratele român nu a răbdat și a plecat, iar în locul lui a venit un monah român bătrân, Ioanichie, care nu l-⁠a mai părăsit până la moarte. Au rămas în peșteră un an și jumătate. Se pare că de la apa proastă părintele Ioan s-⁠a îmbolnăvit de dizenterie și a suferit de ea optsprezece luni. Până la 5 august a terminat traducerea Acatistului Adormirii Maicii Domnului; în aceeași zi a trecut mai târziu la Domnul.

În Al Doilea Război Mondial românii, aliați ai lui Hitler, au fost arestați de englezi în Palestina și închiși într-⁠un lagăr, împreună cu nemți și italieni. Pentru că știa limbi străine, părintele Ioan, deși foarte bolnav, a fost ținut în lagăr mai mult decât alții, nouă luni. După eliberare s-⁠a întors la lavra Sfântului Sava. De sărbătoarea Sfântului Teodosie a mers la mănăstirea întemeiată de el, aflată aproape de lavră. Ioanichie s-⁠a rugat cu căldură la moaștele sfântului și s-⁠a vindecat prin darul cuviosului. La întoarcere, părintele Ioan a reluat ascultările, deși slăbit, și suferind de greutatea climei, dar nu era altcineva care să le poarte.

Schitul de pe Iordan și Valea Cheltului

Mai târziu arhimandritul Victorin, conducătorul Bisericii Române la Ierusalim, care îl cunoștea de la Neamț, a scris, fără să-⁠l întrebe, patriarhului român Nicodim ca să se înțeleagă cu patriarhul Ierusalimului Timotei I și să fie hirotonit ieromonah pentru schitul românesc al Sfântului Ioan Botezătorul din Iordania. Părintele Ioan refuzase de două ori mai înainte hirotonia de diacon, o dată la mănăstirea Turnu și o dată la Neamț. Acum, ca să găsească odihna dorită, a primit. La 13 mai 1947 a fost hirotonit ierodiacon de episcopul Irinarh, iar la 14 septembrie a aceluiași an ieromonah și numit egumen. După hirotonie, Victorin a amânat trimiterea lui în Iordania, iar părintele Ioan a spus că nu vrea să rămână la Ierusalim și vrea să se întoarcă la lavra Sfântului Sava. În decembrie 1948, Victorin l-⁠a trimis în Iordania, însoțit de schimonahul Ioanichie, fără hrană și fără vreun ajutor. Casa în care urmau să locuiască avea două camere mici, pline de noroi din pricina inundației unui afluent al Iordanului; biserica era acoperită cu țigle sparte, iar pe jos creștea iarba. Au făcut o sobă din trei butoaie, ungându-⁠le cu noroi, care le servea și drept pat. Un frate român din Ierihon le-⁠a adus pâine din porția lui și a făcut din lemn găsit în grădină o mică baracă.

Odată arhimandritul Victorin a venit la mănăstire cu un om bogat din America, care voia să ajute schitul cu bani. Când au stat la masă, Victorin l-⁠a poftit la masă pe șoferul arab musulman, iar părintele Ioan s-⁠a ridicat de la masă. Americanul s-⁠a supărat și n-⁠a dat nimic, dar părintele Ioan socotea că este mai bine să fii „sărac, dar curat”. Slujea Liturghia, spovedea, împărtășea, vorbea pelerinilor cuvinte de mângâiere și de întărire. Muncea adesea în grădina mică. Noaptea ieșea pe malul Iordanului și se ruga acolo până în zori. Câteodată se retrăgea câteva zile în pustie. Ținea post, se ruga și făcea multe metanii. Nu înceta să scrie versuri despre frumusețea locurilor unde se nevoia; unele au fost traduse apoi în rusește.

În februarie 1948 a murit patriarhul român Nicodim (Munteanu), iar după datină timp de patruzeci de zile toți patriarhii trebuiau să slujească slujbe de pomenire. Când a venit rândul patriarhului Ierusalimului, Victorin l-⁠a chemat pe părintele Ioan să ia parte, dar el a refuzat, fiindcă răposatul prigonise pe partizanii calendarului adevărat (stil vechi), iar părintele Ioan nu voia să slujească cu preoți care nu urmau această veche tradiție. Mai mult, nu împărtășea niciodată pe nespovediți sau pe nepocăiți. Aceasta l-⁠a mâniat pe arhimandritul Victorin, care la întoarcerea dintr-⁠o călătorie în Liban a adus la mănăstirea din Iordania pe vechiul egumen. Atunci părintele Ioan și părintele Ioanichie s-⁠au mutat în Wadi el-⁠Kelt, la schitul-⁠peșteră al Sfintei Ana (la un kilometru și jumătate de mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, mai jos pe firul apei), unde, după tradiție, la sfârșitul vieții s-⁠a nevoit mama Maicii Domnului. În noiembrie 1952 s-⁠a mutat la mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, unde a stat un an, până a venit din Cipru monahul Pavel, care a primit să meargă cu el la schitul Sfintei Ana. Pavel l-⁠a ajutat să pună uși și ferestre la peștera cea mică, unde în ciuda căldurii de peste zi a petrecut ultimii șapte ani și jumătate, aproape fără să calce în mănăstire sau la Ierihon.

Peștera de deasupra pârâului

Vara căldura atingea patruzeci de grade. Părintele Ioan suferea de reumatism și își schimba zi și noapte cămășile de flanel, îmbibate de sudoare. Hrana lui erau pesmeții și, mai rar, pâinea pe care o aducea fratele român din Ierihon. Răbda foamea, frigul, căldura, setea, bolile și toate necazurile de la diavol. Trăia în sărăcie, ca să fie răsplătit în cealaltă viață. Intrarea peșterii era la șapte metri deasupra apei, aproape deasupra capelei mici a schitului, și se putea urca doar pe o scară de cinci metri, pe care sfântul o cobora la nevoie. În peșteră erau trei încăperi. Prima, de doisprezece metri pătrați, avea o nișă săpată în perete, care servea drept altar, unde se ruga necontenit. Aici se odihnea, pe un rogoz întins pe scândură, traducea din greacă în românește, scria versuri și cânta imnuri duhovnicești, având un glas foarte frumos și plăcut. Stilul scrierilor lui, accesibil, era străbătut de duhul smereniei și al blândeții, așa că cei care îl citeau vărsau lacrimi, oricât de grea le-⁠ar fi fost inima. Prin gaura din perete se intra în a doua încăpere, de șase metri pătrați, unde pustnicul mânca puțin. A treia era „peștera adormiților”, unde se aflau moaștele celor care se nevoiseră acolo mai înainte. Mânca o dată pe zi, seara, și dormea trei-⁠patru ore pe noapte. Uneori, de sărbători mari, slujea la biserica Sfântului Gheorghe Hozevitul: cobora din peșteră pe scară, mergea la mănăstire la privegherea de toată noaptea, apoi lua parte la Liturghie și se împărtășea, mânca la masa obștii și se întorcea în peșteră. Prietenul lui, monahul Pavel, se nevoia nu departe, într-⁠o capelă mică, unde slujeau Sfânta Liturghie. Pe ucenicul Ioanichie, care locuia într-⁠o peșteră vecină, îl primea; ucenicul urca la el pe o scară împletită din funii, pe care părintele o trăgea apoi, tăindu-⁠le calea altor veniți. A suferit din partea arabilor, care aruncau cu pietre în peșteră ca să-⁠l alunge, dar bătrânul înțelegea că diavolul îi îndeamnă și răbda cu smerenie și dragoste.

Adormirea și moaștele

Cu două săptămâni înainte de moarte a avut o vedenie minunată. Pe un cer albastru-⁠închis a văzut în dreapta o cunună strălucitoare de frunze de finic, cu inscripția „Fericiți...” și alte cuvinte pe care nu le-⁠a putut descifra. În stânga erau cuvintele „Blestemați...” și fulgere care cădeau ca niște săgeți. La 4 august 1960, înștiințat de sus de apropierea sfârșitului, s-⁠a împărtășit cu Sfintele Taine și s-⁠a culcat. După un ceas, ridicând mâna, a binecuvântat în chip de cruce cele patru părți ale lumii, zicând: „Pace tuturor”. Monahul Ioasaf, autorul vieții, povestește că temperatura îi creștea mereu, slăbea, fără să spună tâlcul cuvintelor din vedenie. Schimonahul Ioanichie și-⁠a amintit că a pus o cârpă udă pe trupul ars de febră, iar el n-⁠a scos nici un sunet de durere, ci doar i-⁠a mulțumit cu glas plăcut. În zorii zilei de joi, 5 august 1960, la patruzeci și șapte de ani, părintele Ioan a fost chemat la viața veșnică.

Părintele Ioan respecta până în cele mai mici amănunte canoanele Bisericii Ortodoxe. Odată a slujit Liturghia în mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul de ziua Sfântului Ioan Botezătorul și a refuzat Sfânta Împărtășanie soției unui preot din satul Taibe, pentru că ea mâncase carne cu o zi înainte, de Bobotează, când trebuia să țină post cel puțin trei zile. Egumenul, probabil duhovnicul ei, a pus epitrahilul și a dezlegat el însuși femeia, iar părintele Ioan de atunci nu a mai slujit împreună cu alți preoți. La Liturghie nu pomenea numele preoților despre care auzise că ar fi masoni.

După moarte a fost îngropat în „peștera adormiților”. În 1968 ucenicul lui, schimonahul Ioanichie, a reușit să tipărească o parte din scrierile în versuri ale părintelui Ioan, în două volume, sub titlul „Hrană duhovnicească”. După ani, părintele Ioan i s-⁠a arătat în vis lui Ioanichie și i-⁠a spus că mormântul lui trebuie deschis. Egumenul și părinții au hotărât să aștepte. A trecut un an, și în cele din urmă egumenul a primit să se deschidă peștera. Era anul 1980, la douăzeci de ani de la moartea părintelui Ioan. Când s-⁠a deschis mormântul, s-⁠a petrecut o minune: trupul era nestricat și răspândea o mireasmă plăcută. Fața lui era curată, cu barbă neagră. Arhimandritul Amfilohie, egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, și-⁠a amintit mai târziu: „Ne așteptam să vedem numai sfinte oase, dar am simțit o mireasmă minunată. Când am ridicat capacul sicriului, l-⁠am văzut pe părintele Ioan ca și cum ar fi dormit; stricăciunea nu i-⁠a atins trupul, care era ca în clipa morții. Parcă l-⁠am fi pus aici cu câteva ceasuri în urmă, ba nici atât; chipul lui era fără nici o schimbare”.

Patriarhul Ierusalimului Benedict a fost înștiințat și a poruncit să fie mutate moaștele în biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. La 7 august 1980 moaștele au fost așezate în mănăstire. Sicriul era de calitate proastă, dar nu erau bani de unul nou. Atunci a venit în mănăstire din Australia mama preotului Haralambie, căreia în vis un necunoscut în haine monahale îi poruncise să adune bani pentru raca unui sfânt cu trupul nestricat. Nu i se spusese cine este și unde se află. Ea a povestit visul altora, dar nimeni nu înțelegea. Abia în mănăstire, văzându-⁠l pe părintele Ioan, a înțeles pentru cine trebuie raca. Cu banii strânși în Australia, moaștele au fost așezate în biserica Sfântului Ștefan, lângă mormântul Sfântului Gheorghe Hozevitul (azi sunt în biserica principală a Nașterii Maicii Domnului). Când moaștele au fost aduse la mănăstire, egumenul a plecat în Grecia după daruri pentru repararea drumului spre mănăstire. După plecarea lui, unii clerici greci din Patriarhia Ierusalimului au socotit că nu se cuvine să fie expuse în biserica lor moaștele unui om de altă naționalitate și neproslăvit. S-⁠au sfătuit cu patriarhul și au hotărât ca o comisie să vină și să le mute în altă parte. Episcopul locului n-⁠a vrut să facă aceasta în lipsa egumenului și a așteptat întoarcerea lui. Între timp patriarhul Benedict, în vârstă de optzeci și opt de ani, a murit, iar toți membrii comisiei s-⁠au îmbolnăvit greu. După aceea nimeni nu s-⁠a mai gândit la mutarea moaștelor.

La 20 iunie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să-⁠l treacă pe Ioan cel Nou Hozevitul în rândul sfinților și să-⁠i pomenească ziua la 5 august, în care a trecut la Domnul. Pagina Azbyka îl pomenește la 14 octombrie, în Soborul sfinților din Moldova.