Mihail Novoselov

Sfântul Mihail Novoselov a fost un publicist și scriitor duhovnicesc rus, mirean, care din discipol al lui Tolstoi a ajuns apărător al Ortodoxiei și, în anii de prigoană sovietică, ideologul mișcării iosifiților. S-⁠a născut în 1864 în satul Babie din gubernia Tver și a fost împușcat la Vologda, la 20 ianuarie 1938. A fost trecut între noii mucenici și mărturisitori ai Rusiei în august 2000, ca mirean. Era numit de prieteni „avva Mihail”.

Neamul și tinerețea tolstoiană

Strămoșii lui au fost slujitori ai Bisericii în eparhia Tver. Tatăl, Alexandru Grigorievici Novoselov (1834-1887), absolvent al Universității din Petersburg, a fost directorul gimnaziului clasic din Tula și apoi al celui de-⁠al patrulea din Moscova, iar mama, Capitolina Mihailovna, născută Zașegrinskaia, era fiica preotului din Babie. A absolvit al patrulea gimnaziu din Moscova cu medalie de aur (1882) și facultatea de istorie și filologie a Universității din Moscova (1886). În tinerețe a fost atras de ideile lui Lev Tolstoi, a fost tolstoian activ și a ținut corespondență cu el. La sfârșitul lui 1887 a fost arestat pentru tipărirea broșurii lui Tolstoi „Nikolai Palkin”, dar în februarie 1888, la mijlocirea lui Tolstoi, a fost eliberat sub supraveghere publică a poliției, cu interdicția de a locui în capitale. Cu moștenirea de la tatăl său a întemeiat în 1888, în satul Dugino din gubernia Tver, o comunitate agricolă tolstoiană, care a durat doi ani, pentru că intelectualilor le era greu să muncească fizic.

Ortodox înainte de revoluție

În 1892 și-⁠a schimbat părerile și s-⁠a alipit Bisericii Ortodoxe. A avut legătură cu protoiereul Ioan de Kronstadt și cu stareții de la Optina și de la Zosimova Pustînia și a scris lucrări pe teme bisericești, publicate în „Misionerskoe obozrenie” și „Țerkovnie vedomosti”. După hotărârea Sfântului Sinod din februarie 1901, care a constatat că Tolstoi s-⁠a depărtat de Biserică, și după răspunsul foarte agresiv al lui Tolstoi din 4 aprilie, Novoselov i-⁠a scris o scrisoare deschisă, la 29 mai 1901, spunând că el vrea să slujească nu Domnului, pe care îl cunoaște și îl recunoaște creștinătatea universală, ci unui principiu necunoscut și lipsit de persoană, atât de străin sufletului omenesc, încât acesta nu poate să se refugieze la el nici în clipele de întristare, nici în cele de bucurie.

A luat parte la Adunările religios-⁠filosofice din 1901-1903. Între 1902 și 1917 a fost editorul „Bibliotecii religios-⁠filosofice”, în care au fost publicați mulți gânditori ortodocși ruși; multe cărți din serie au fost scrise de el sau cu ajutorul lui. Seria a apărut mai întâi la Vîșnii Voloceok, apoi la Moscova și la Serghiev Posad, cu 39 de numere, aproximativ douăzeci de cărți nenumerotate și peste optzeci de „Foi”, cu lucrări ale sfinților părinți și gânduri religioase ale unor mari scriitori și savanți ruși. În 1905 s-⁠a opus alegerii pripite a unui patriarh și a cerut convocarea unui sobor, pregătit de o consfătuire din câțiva episcopi, clerici și mireni. Între 1905 și 1918 a participat la Societatea religios-⁠filosofică din Moscova în amintirea lui Vladimir Soloviov.

În 1907 a întemeiat la Moscova „Cercul celor care caută luminarea creștină”, care se aduna în casa lui, în așa-⁠numitele „joi ale lui Novoselov”, cu preoții Pavel Florenski și Iosif Fudel, Feodor Samarin, V. A. Kojevnikov, S. N. Bulgakov și alții. După cum scria V. V. Rozanov, legătura cercului era personală și morală; el era numit „avva Mihail”, deși unii dintre membri îl depășeau cu mult în învățătură, pentru caracterul lui limpede și bun, pentru curăția sufletului și a intențiilor. A vorbit aspru împotriva lui Rasputin și a publicat broșura „Grigori Rasputin și desfrâul mistic” (1912), care a fost interzisă și confiscată la tipografie. În 1912 a fost ales membru de onoare al Academiei Duhovnicești din Moscova, pentru lucrarea lui în domeniul luminării duhovnicești și al apologeticii creștine, a fost membru al Consiliului școlar al Sfântului Sinod, a scris lucrări în apărarea învățăturii despre Numele lui Dumnezeu (imiaslavie) și a predat filologie clasică la Universitatea din Moscova.

În vremea puterii sovietice

În 1918 a fost membru al Consiliului provizoriu al parohiilor unite din Moscova și și-⁠a pus locuința la dispoziția Cursurilor teologice înființate în primăvara aceea cu binecuvântarea Patriarhului Tihon, unde a și predat. În 1922 a fost membru al Frăției râvnitorilor Ortodoxiei. La 11 iulie 1922 s-⁠a început un dosar penal împotriva lui, pentru agitație antisovietică, și locuința i-⁠a fost percheziționată în noaptea spre 12 iulie, dar el se afla la Optina și a scăpat de arestare. A fost arestat la 12 august 1922 și a stat în arest până la 19 martie 1923; dosarul a fost închis pentru că nu s-⁠a găsit nimic compromițător. S-⁠a mutat apoi la Vîșnii Voloceok și a trăit în ilegalitate.

Între 1922 și 1927 a scris lucrarea lui principală, „Scrisori către prieteni”, despre chestiunile vii ale vieții bisericești, în care a criticat aspru mișcarea reînnoitoare, a vorbit despre pricinile prigoanei împotriva Bisericii din Rusia, despre soarta finală a Bisericii și a lumii, cu multe gânduri eshatologice, și despre deosebirile dintre Ortodoxie, catolicism și protestantism, dând întâietate hotărâtă celei dintâi. A aparținut tradiției teologiei mistice. În anii 1970-1980, unele scrisori, răspândite mai înainte în samizdat, au fost publicate în „Vestnik RHD” și în almanahul „Nadejda” (1984). După 1927 a devenit un om de seamă al mișcării iosifiților, a scris împreună cu protoiereul Feodor Andreev un îndemn către mitropolitul Serghie, ca acesta să schimbe linia bisericească și politică, iar neizbutind, a rămas critic neîmpăcat al lui Serghie și al celor aflați sub ascultarea lui.

Închisoarea și mucenicia

În martie 1929 a fost arestat la Moscova ca „conducător al clericilor antisovietici, care îi duce la trecerea în ilegalitate și răspândește circulare cu chemare la mucenicie”. La 23 mai 1929 a fost condamnat la trei ani și a ispășit pedeapsa la izolatorul politic din Suzdal. În 1930 a fost adus la Moscova, la Butîrka, în procesul Centrului unional „Ortodoxia Adevărată”, învinuit că ar fi avut rol hotărâtor în unirea ideologică a clerului opus mitropolitului Serghie. La 3 septembrie 1931 a fost condamnat la opt ani, ispășiți la izolatorul din Iaroslavl, unde, după cum se spune, a adus la Ortodoxie pe un alt deținut, turcul Ahmet Ihsan, iar deținuții îl respectau și îl numeau avva și teolog, deși el nu voia să i se spună teolog. La 7 februarie 1937 a primit încă trei ani, iar la 29 iunie 1937 a fost dus la închisoarea din Vologda, unde s-⁠a început un nou dosar pentru „răspândirea sistematică între colegii de celulă a unor știri calomnioase la adresa conducătorilor partidului și ai guvernului sovietic”. La 17 ianuarie 1938 a fost condamnat la moarte, iar la 20 ianuarie a fost împușcat.

Moștenirea și cinstirea

„Scrisorile către prieteni” au rămas în amintire ca „un clasic al samizdatului religios din vremea sovietică”; în 1994 au fost verificate și publicate într-⁠o carte. În anii 1990 a apărut părerea că ar fi fost tuns în monahism în 1920 cu numele Marc și hirotonit în taină episcop în 1923, dar aceasta nu este dovedită prin documente și nu este primită de Biserică; Soborul Arhieresc l-⁠a canonizat ca mirean. La 6 iulie 2013 a fost dezvelită o placă memorială pe biserica Sfântului Nicolae din satul Babie, unde a fost botezat.