Ioan Șișev

Sfântul Sfințit Mucenic Ioan Șișev (în unele izvoare: Șișev), preot, s-⁠a născut în 1867. Se presupune că tatăl lui era psaltul Ioan Filipovici Șișev de la biserica Flor și Lavr din satul Pirogovskoe, ținutul Kamîșlov. A fost împușcat la 26 august 1918, împreună cu preotul Ioasaf Panov.

Studiile și familia

În 1880 a absolvit școala duhovnicească din Dolmatovo la categoria a doua și a intrat în Seminarul din Perm. Nu a învățat prea bine: după prima clasă a avut reexaminări la Sfânta Scriptură și matematică, iar după a doua la limba greacă. În 1886 a terminat seminarul la categoria a doua și s-⁠a căsătorit cu Olga, fiica preotului Ioan Nikolaevici Oranski. Au avut trei copii: fiii Vladimir și Petru și fiica Elisabeta. Părintele Ioan și preoteasa Olga au avut multe suferințe din pricina copiilor. Părintele își dorea ca întâiul născut, Vladimir (născut în 1890), să devină preot, și l-⁠a dat la seminar. Dar Vladimir, având un deosebit talent la pictură, a părăsit seminarul și a plecat la Ekaterinburg, unde a intrat pe ascuns de tatăl său la o școală de desen. Mai târziu a urmat școala de artă din Kazan, la pictorul N. I. Fesin, iar în 1914 a fost chemat în armată. Aproape îndată a căzut în robie austriacă și câțiva ani a stat în lagărul Wieselburg. Acolo făcea schițe pentru țăranii austrieci și primea deseori ca „răsplată” lapte, pâine și slănină, cu care se hrănea el și tovarășii lui. S-⁠a întors la părinți abia în 1918, după ani chinuitori de despărțire. Fiica Elisabeta a murit la doisprezece ani. După moartea ei, părintele Ioan și preoteasa Olga au înfiat o fetiță orfană, Zoia, care mai târziu s-⁠a măritat, a avut o fiică și a murit tânără. Sfântul Ignatie (Briancianinov) scrie că ispitele și întristările sunt trimise omului spre folosul lui. Necazurile pe care părintele Ioan le-⁠a purtat toată viața l-⁠au pregătit, probabil, să primească cu credință deplină și smerenie paharul muceniciei.

Slujirea

În decembrie 1887 a fost hirotonit preot și numit la biserica Înălțării din satul Krestovskoe, ținutul Kamîșlov. După cinci ani și jumătate a fost mutat la biserica Acoperământului a obștii de maici din Kolceda. Satul Kolcedanskoe, fostă cetate Kolcedan, fusese întemeiat în 1673, la șaptezeci de verste de Kamîșlov, pe malul râului Iset. În 1865 s-⁠a înființat aici obștea de maici a Acoperământului, cu o biserică cu paraclisele Dreptului Simeon din Verhoturie și Sfântului Apostol Ioan Teologul. La obște funcționa o școală parohială de fete. Din cele o sută patruzeci și opt de maici de la începutul veacului al XX-⁠lea, o sută cincisprezece au primit învățătura de bază aici. Părintele Ioan preda Legea lui Dumnezeu și a primit cele mai bune aprecieri de la inspectorii școlilor bisericești; în raportul pe 1897-1898 se spunea că își îndeplinește îndatoririle „cu deosebită grijă, râvnă și izbândă”, iar în cel pe 1898-1899 că lucrează „cu deosebită osârdie, dragoste și cunoaștere a lucrului”. În 1897 a primit nabedrenic și, un an mai târziu, binecuvântarea arhierească „pentru osteneli în ale școlii bisericești și pentru ajutorul material dat școlilor”. În 1894-1895 a fost și anchetator duhovnicesc pentru al doilea district al ținutului Kamîșlov.

În aprilie 1900 episcopul Irineu al Ekaterinburgului și Irbitului l-⁠a mutat pe prima vacanță de preot la biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din satul Mironovskoe, ținutul Verhoturie, unde a trecut toată viața lui de după aceea. Satul, întemeiat în veacul al XVII-⁠lea la vărsarea râului Aramașka în Rej, avea biserica de piatră a Sfântului Gheorghe, cu paraclis al Acoperământului, zidită între 1801 și 1835; la începutul veacului al XX-⁠lea avea peste două sute douăzeci de gospodării și o mie două sute de locuitori. Părintele Ioan a fost conducătorul școlii parohiale din cătunul Lipinskaia și membru al Societății de ajutor reciproc pentru cei care învață și predau în școlile bisericești din eparhia Ekaterinburg. Mulți ani a fost membru al frăției Dreptului Simeon din Verhoturie, înființată în 1886 pentru lucrare luminătoare și misionară, mai ales împotriva schismei, și al comitetului din Ekaterinburg al Societății misionare ortodoxe. În 1906 a ținut douăsprezece „lecturi palestiniene”, menite să facă cunoscute poporului locurile sfinte ale Palestinei; țăranii le primeau cu simpatie, puneau chipurile locurilor sfinte lângă icoane și citeau cu glas tare broșurile în cerc de familie. În septembrie 1902 a fost numit catihet pentru anul 1903. Pentru osârdia lui a primit scufie în 1902, camilafcă în mai 1908 și până în 1915 cruce pectorală. Crucea aceasta a fost parcă semnul a ceea ce avea să poarte curând: peste trei ani Domnul i-⁠a dăruit să poarte altă cruce, a necazurilor și a muceniciei, în vâltoarea sângeroasă a războiului civil.

Mucenicia

În vara lui 1918 Uralii erau în miezul războiului civil, iar teroarea roșie căpătase aici mare întindere și tragism. La 26 august 1918 a intrat în satul Mironovskoe o ceată de cinci călăreți roșii înarmați. Venind la cei doi preoți, părintele Ioan Șișev și părintele Ioasaf Panov, le-⁠au spus că s-⁠a primit împotriva lor o denunțare de agitație antisovietică și le-⁠au poruncit să meargă la statul-⁠major al regimentului, aflat atunci la stația Egorșino. Pe părintele Ioan l-⁠a însoțit fiul Vladimir, tocmai întors din robia austriacă, iar cu părintele Ioasaf a mers fiul Serghei. Ziarul „Viața uralică” a povestit mai târziu uciderea: „Au ieșit din sat. Au mers vreo verstă. «Stai», comandă roșii. Preoții s-⁠au oprit. «Popilor, drăcii, jos. Și tu, gardist alb (fiul părintelui Panov).» Preoții și tânărul au coborât. Fiul părintelui Șișev a rămas pe cal. «Ei, popilor, în rând, ridicați mâinile, rugați-⁠vă Dumnezeului vostru, acum vă împușcăm», poruncesc ticăloșii. Urmează ocări, salve de pușcă și jertfele au fost aduse... Martorul scenei groaznice, fiul părintelui Șișev, a rămas ca împietrit, pierzându-⁠și mințile”. Așa a pierit credinciosul slujitor al Bisericii lui Hristos, părintele Ioan Șișev. „Veșnică pomenire acestor mucenici”, scriau puțin mai târziu „Știrile Bisericii din Ekaterinburg”.

După împușcare, Vladimir a primit de la roșii îngăduința să-⁠l îngroape pe tatăl său în satul Mironovskoe și a făcut-⁠o îndată. Soția, Olga Ivanovna, a trăit după el aproape treizeci de ani, adormind după Marele Război pentru Apărarea Patriei, în 1946 sau 1947. Vladimir s-⁠a mutat la Alapaevsk, unde a fost un pictor cunoscut; tablourile lui se află la casa-⁠muzeu P. I. Ceaikovski din Alapaevsk, în galeriile din Ekaterinburg și Perm și în multe colecții particulare. A avut copii: pe Apollon, Ivan și Antonina. A murit în 1942, la cincizeci și doi de ani. Petru, fiul mai mic, a slujit în timpul războiului civil în armata albă, de aceea n-⁠a putut apoi să găsească o slujbă calificată în statul sovietic; a trăit mult la Alapaevsk, în aceeași casă cu fratele, ca tinichigiu, a avut un singur fiu, Vladimir, a trăit până la bătrânețe adâncă și a murit în anii optzeci. Din fotografiile păstrate, pe fața părintelui se vede blândețe și smerenie neprefăcută, noblețe lăuntrică, iar în privirea gravă o tăcută tristețe. În 2002 sfântul a fost proslăvit în Soborul noilor mucenici și mărturisitori ai Rusiei din eparhia Ekaterinburg.

Biserica îl pomenește la 26 august, în ziua morții, după stilul nou, la 11 februarie în Soborul sfinților din Ekaterinburg și în ziua mobilă a soborului noilor mucenici.