Ioasaf de la Meteora

Cuviosul Ioasaf de la Meteora, în lume Ioan Uroș (Jovan Uroš Nemanjić, Ioan Uroș Dukas Paleolog), a fost stăpânitor al Tesaliei în jurul anilor 1370-1373, ultimul împărat sârb și ultimul stăpânitor sârb al Tesaliei, apoi monah la Meteora timp de aproape o jumătate de veac. A adormit în 1422 sau 1423. Se pomenește la 20 aprilie.

Începuturile

Avea origine din dinastia Nemanjić. Era fiul împăratului titular Simeon Uroș și al Tomaidei Orsini, nepot al lui Ștefan Uroș al III-⁠lea și al Mariei Paleologhina. Din copilărie a mers adesea la slujbe, iar tatăl său, om foarte cucernic, zidea biserici și ajuta mănăstiri, între care cele de la Meteora. Îi plăcea mai ales să meargă la Muntele Athos și să stea de vorbă cu nevoitorii de acolo; aflat acolo, în 1370, a primit vestea morții tatălui său, care îi lăsase tronul. Între 1369 și 1372 i-⁠a urmat tatălui ca împărat titular al sârbilor și grecilor, deși stăpânirea lui se reducea la Tesalia. S-⁠a întors la Trikala, dar îl cunoscuse deja pe Sfântul Atanasie Meteoritul, fusese ucenicul lui și voia să părăsească tronul cât mai repede.

Monahul de la Meteora

După o domnie de câțiva ani, a renunțat în favoarea rudei sale, Alexios Angelos Filantropenos, care a recunoscut stăpânirea Constantinopolului, și s-⁠a făcut monah în comunitatea întemeiată de tatăl său la Meteora, cu numele Ioasaf, atestat în 1381. Deși lăsase puterea, a rămas bogat și cu înrâurire: în 1384-1385 a ajutat pe sora sa, Maria, să cârmuiască Epirul, după uciderea soțului ei, Toma al II-⁠lea Preljubović. A dăruit mănăstirile de la Meteora și a ajuns în cele din urmă în fruntea obștii monahale de acolo, reînnoind sau întemeind noi mănăstiri în 1388 și 1390. În ciuda obârșiei sale înalte, era foarte smerit și împlinea toate rânduielile chinoviei. Murind, Sfântul Atanasie l-⁠a pus egumen al mănăstirii. Sub el mănăstirea a cunoscut o a doua vreme de înflorire: s-⁠au zidit bisericile Sfântului Înaintemergător și a Maicii Domnului, și mai ales s-⁠a lărgit catedrala Schimbării la Față, ridicată de Atanasie, s-⁠a ridicat o casă de bolnavi pentru monahi, a podobit-⁠o cu icoane și a înzestrat-⁠o cu vase sfinte; a ajutat și alte mănăstiri din Meteora, apărându-⁠le drepturile prin hrisoave împărătești. A fost atât de darnic că a fost trecut între ctitorii mănăstirii.

Surghiunul și sfârșitul

Când otomanii au cucerit Tesalia, în 1394, Ioasaf a fugit la Athos, unde a trăit câțiva ani la mănăstirea Vatoped, dar în 1401 s-⁠a întors la Meteora și a rămas acolo toată viața, ca egumen al mănăstirii Schimbării la Față. A avut cinci copii, trei fii și două fiice; fiica Elena s-⁠a măritat cu Teodor Cantacuzino. A murit în 1422 sau 1423. Moaștele lui se păstrează lângă cele ale Sfântului Atanasie Meteoritul, în mănăstirea Marele Meteor. Este cinstit de Biserica Sârbă și de cea Rusă.