Grigorie al Antiohiei

Sfântul Grigorie a fost patriarh al Antiohiei din 571 (după alte date 569-570 sau 573) până în 593, monah la Ierusalim și egumen al mănăstirii Faran de pe Sinai, înainte de a fi pus pe scaun. Este pomenit ca ierarh în Biserica Ortodoxă la 20 aprilie după calendarul vechi, adică 3 mai pe cel nou. În viața lui, scrisă de Sofronie al Ierusalimului, el este lăudat ca om de viață sfântă, dar sursele istorice păstrează și o bănuială grea împotriva lui.

Viața

Despre anii tinereții se știu puține lucruri. După Evagrie Scolasticul a început ca monah la mănăstirea bizantinilor din Ierusalim. Împăratul Iustin al II-⁠lea l-⁠a mutat la Sinai, unde era egumen când mănăstirea a fost atacată de arabi. Ioan Moschus amintește că a fost și egumen al mănăstirii Faran din Palestina. Sursa sârbă spune că era armean de neam. Viața povestește că, într-⁠o zi, egumenul Grigorie a vizitat un pustnic dintr-⁠o peșteră, care l-⁠a primit cu cinste și i-⁠a spălat picioarele și, întrebat de ce, a răspuns că prin descoperire dumnezeiască vede în el pe viitorul patriarh. A ajuns la scaunul Antiohiei după ce Iustin al II-⁠lea l-⁠a înlăturat pe Anastasie I, în 569-573. A fost patriarh împotriva voinței lui, după Sofronie, care scrie că un asemenea om este vrednic să fie numărat între sfinți și cuvioși și că a dus o viață sfântă în Hristos. Se deosebea prin milostenie, mai ales față de păcătoși.

Era respectat nu numai de turma lui, ci și de perși. În 591 Khosrau al II-⁠lea Parviz i-⁠a trimis în dar o cruce împodobită cu mult aur și pietre scumpe, cea luată mai înainte din Sergiopolis de Khosrau I. A fost trimis, cu mitropolitul Domițian al Melitenei, să-⁠l întâmpine pe Khosrau când a fugit la romani, la începutul domniei lui. A mijlocit când trupele romane în război cu perșii s-⁠au răsculat sub împăratul Mauriciu. Apoi a făcut un drum prin ținuturile de graniță ca să-⁠i aducă pe monofiziți la definițiile de la Calcedon. A lăsat cinci omilii, trecute în volumul 88 al Patrologiei grecești.

Acuzația și sfârșitul

Sursele istorice cunosc însă și o altă poveste: în 578 Anatolie l-⁠a acuzat pe Grigorie că ar fi un păgân ascuns, amestecat într-⁠o jertfă a unui băiat, dar a retras acuzația sub tortură. După Ioan al Efesului, contemporan al lui, patriarhul ar fi fost păgân și ar fi fost de față la o jertfă de băiat noaptea la Dafne. Aflând, mulțimea l-⁠a căutat și el s-⁠a baricadat în palat și n-⁠a putut săvârși slujba Mirului în Joia Mare. Regele și sfetnicii au socotit că, pentru cinstea creștinismului, lucrul trebuie ascuns, iar răscoala s-⁠a potolit. Prin mijlocirea altora a căpătat bunăvoința patriarhului Constantinopolului, Ioan Postitorul, și și-⁠a păstrat scaunul, deși pierduse respectul poporului. A fost în conflict cu Contele Răsăritului, a fost supus unor anchete și a apărut în fața judecății la Constantinopol înainte de 588, dar a fost achitat. A murit în 593 sau 594, de la un medicament luat pentru gută. Predecesorul lui, Anastasie I, a redevenit patriarh.