Marcu Ascetul

Sfântul Cuvios Marcu Ascetul (Marcu Pustnicul, Marcu Isihastul) a fost monah și scriitor duhovnicesc din veacurile al IV-⁠lea și al V-⁠lea, al cărui nume stă în Filocalie. Se pomenește la 5 martie (după unele sinaxare, la 20 mai).

Ce se știe despre viața lui

Despre împrejurările vieții lui se știu puține lucruri și părerile cercetătorilor se împart. Tradiția bisericească, după Paladie, Sozomen și Mineie, îl leagă de pustia Egiptului. Paladie al Elenopolei, care l-⁠a văzut el însuși, spune în Istoria Lausiacă că era de fire foarte liniștită și blândă, încât nimeni nu se putea asemăna cu el în aceasta, și că din tinerețe iubea cu osârdie Sfânta Scriptură și o știa pe de rost, Vechiul și Noul Testament (același lucru îl spune și Sozomen). Sfântul Macarie Alexandrinul mărturisește despre o deosebită milă a lui Dumnezeu față de el la Sfânta Împărtășanie, ceea ce arată puterea credinței lui, flacăra dragostei lui pentru Domnul și smerenia lui covârșitoare; după tradiția sârbă, primea Sfânta Împărtășanie din mâinile îngerilor.

Se socotește că s-⁠a călugărit la patruzeci de ani și a ostenit șaizeci de ani în viața monahală. Locul nevoințelor lui a fost muntele Nitriei, în Egiptul de Jos, la câteva zeci de leghe la sud de Alexandria, lângă pustia Libiei. După unele izvoare (sârbești) a fost tuns monah de însuși Sfântul Ioan Gură de Aur; după alte izvoare s-⁠ar fi nevoit în pustie la sfârșitul veacului al IV-⁠lea. A trăit peste o sută de ani și s-⁠a mutat, se pare, la începutul veacului al V-⁠lea. Se spune că a fost foarte milostiv și plângea pentru suferința oricărei făpturi a lui Dumnezeu; se crede că odată, plângând, s-⁠a rugat lui Dumnezeu pentru puiul orb al unei hiene, iar puiul a văzut. Din recunoștință, hiena-⁠mamă i-⁠a adus o piele de berbec, iar sfântul i-⁠a poruncit să nu mai junghie oile oamenilor săraci.

Părerile învățaților

Cercetătorii au pus în joc mai multe teorii despre vremea și operele lui. După J. Kunze, Marcu Pustnicul ar fi fost egumen al unei lavre la Ancyra, apoi, bătrân fiind, și-⁠ar fi părăsit mănăstirea și ar fi devenit pustnic, probabil în pustia de la răsărit de Palestina, lângă Mar Saba. A fost contemporan cu Nestorie și a murit după 430, dar probabil înainte de Sinodul de la Calcedon (451). Nichifor Calist, din veacul al XIV-⁠lea, spune că ar fi ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur. Altă părere, susținută de Mineiele bizantine, îl identifică cu monahul egiptean amintit de Paladie, din veacul al IV-⁠lea. Descoperirea și identificarea unei lucrări a lui împotriva lui Nestorie, de către P. Kerameus, face sigură epoca lui, așa cum a susținut Kunze. Unele însemnări spun că ar fi fost același cu cel din Tarsus care a ținut corespondență cu Sever al Antiohiei. Marcu este mai degrabă ascet decât scriitor dogmatic; se mulțumește să primească dogmele de la Biserică, iar interesul lui este viața duhovnicească așa cum trebuie dusă de monahi. Este mai degrabă practic decât mistic și ține de școala antiohiană.

Scrierile

Operele lui sunt scrise în greacă și păstrate în manuscrise bune; cele mai multe au fost traduse în siriacă și au circulat mult între membrii Bisericii Răsăritului; Babai cel Mare a scris un comentariu la Despre legea duhovnicească; s-⁠au făcut și traduceri arabe. Tradițional îi sunt atribuite: Despre legea duhovnicească și Către cei ce se gândesc să se îndrepte prin fapte (două tratate ascetice pentru monahi), Despre pocăință, Despre botez, Către Nicolae despre ținerea mâniei și a poftei, Dezbatere cu un învățat (împotriva înfățișării la judecata civilă și despre feciorie), Sfatul minții cu propriul ei suflet, Despre post și smerenie, Despre Melchisedec, Împotriva nestorienilor. Primele nouă sunt descrise în Myrobiblion al lui Fotie, care le-⁠a lăudat; unul dintre ele este socotit acum fals. Fragmente din scrierile lui se află în Filocalie, unde sunt cuprinse Două sute de capete despre legea duhovnicească și Către cei ce se gândesc să se îndrepte prin fapte, 226 de capete.