Marina

Sfânta Mare Muceniță Marina a fost o fecioară din Antiohia Pisidiei, în Asia Mică, care a primit cununa muceniciei în vremea prigoanei lui Dioclețian, la începutul veacului al IV-⁠lea. Tradiția pomenește anul 304. Biserica Ortodoxă o prăznuiește la 17 iulie (30 iulie în Bisericile care țin calendarul vechi), iar Apusul, unde este numită Margareta, la 20 iulie. Pătimirea ei, cu lupta față în față cu diavolul, a făcut din ea una dintre cele mai îndrăgite sfinte ale creștinătății.

Copilăria și credința

Marina s-⁠a născut într-⁠o familie de păgâni, fiica unui preot al idolilor din Antiohia Pisidiei. Mama ei a murit când era încă prunc, iar fetița a fost crescută de o doică, pe o moșie a familiei, departe de oraș.

De la doică, sau după alte relatări de la un om al lui Dumnezeu venit pe acolo, a aflat la doisprezece ani despre Hristos și despre nașterea Lui din Fecioară. A primit Sfântul Botez, iar credința ei s-⁠a întărit, și s-⁠a hotărât să rămână fecioară, mireasă a lui Hristos. Când tatăl ei a aflat, a lepădat-⁠o, iar Marina a rămas la doica ei și păzea oile.

Înaintea eparhului

La cincisprezece ani, pe când păștea oile, a trecut pe acolo eparhul Olibrie, care, uimit de frumusețea ei, a vrut s-⁠o ia de soție. Marina nu și-⁠a ascuns credința și a mărturisit că este creștină. Eparhul a dat-⁠o în grija unei femei nobile, în nădejdea că aceasta o va îndupleca să se lepede de Hristos, apoi i-⁠a cerut-⁠o în față de oameni, de la tribunal, dar fecioara a rămas neclintită. Răspunsul ei, păstrat de Doxologia, este că rămâne roabă credincioasă Stăpânului ei, Care a pătimit de voie pentru ea.

Chinurile și lupta cu diavolul

Au urmat chinurile: a fost bătută cu vergi, trupul i-⁠a fost sfâșiat cu furci de fier, în el au fost bătute piroane, a fost arsă cu foc. Prin harul lui Dumnezeu rănile i s-⁠au vindecat, dar chinuitorii nu s-⁠au lăsat înduplecați de minune.

În temniță, după prima zi de chinuri, a cerut Domnului să-⁠l vadă pe vrăjmașul neamului omenesc. Povestirea spune că diavolul i s-⁠a arătat în chip de balaur și a înghițit-⁠o, dar Marina a făcut semnul Sfintei Cruci, iar balaurul a plesnit. Apoi i-⁠a apărut în colțul celulei diavolul în chip de om negru, cu coarne. Marina a apucat un ciocan de aramă și l-⁠a lovit în cap, ținându-⁠l de coarne și călcându-⁠l pe gât. Cerurile s-⁠au deschis, iar trupul i s-⁠a vindecat din nou. Din pricina acestei lupte, în icoanele grecești și coptice Sfânta Marina este înfățișată cu ciocanul în mână, deasupra diavolului sau a balaurului. Doxologia are un articol întreg despre de ce apare Sfânta Marina în icoane cu ciocanul.

A doua zi eparhul a încercat din nou s-⁠o înfrângă: a atârnat-⁠o de un copac și a ars-⁠o, apoi a scufundat-⁠o într-⁠un butoi cu apă, ceea ce a fost pentru ea Botezul. În acea clipă s-⁠a ivit o lumină, pământul s-⁠a cutremurat, lanțurile i-⁠au căzut, iar un porumbel alb a coborât, cu o cunună de aur în cioc. Mulțimea, uimită, a slăvit pe Dumnezeu și s-⁠a mărturisit creștină.

Mucenicia

Eparhul a poruncit să fie ucisă Marina și toți cei ce crezuseră. În ziua aceea ea a fost tăiată cu sabia, la cincisprezece ani, iar împreună cu ea, spune tradiția, cincisprezece mii de oameni. Era anul 304.

Despre mucenicia ei a scris, după tradiție, un martor ocular, Teotim, care ar fi uns trupul sfintei cu miresme și l-⁠a așezat mai întâi în casa unei credincioase soții de senator din Antiohia. Moaștele au fost puse apoi într-⁠un mormânt de piatră, într-⁠o casă de rugăciune ridicată anume, unde în fiecare an, la ziua ei, se slujea Sfânta Liturghie. Trebuie spus că Teotim este pomenit doar în viața latină, nu în cea grecească.

Moaștele și cinstirea

Încă din veacul al IV-⁠lea Marina a fost cinstită ca izbăvitoare din nevoi și din judecăți nedrepte. Moaștele ei au fost păstrate la Constantinopol până la cucerirea cetății de cruciați, în 1204. Astăzi părți din sfintele ei moaște se cinstesc în mai multe locuri, între care mănăstirea Xenofont din Sfântul Munte, iar o tradiție coptă păstrează la Cairo mâna ei dreaptă. O însemnare athonită din 1701 spune că moaștele vindecă pe cei bolnavi, mângâie pe cei întristați și dau iertare celor căzuți în păcate.

Cinstirea ei s-⁠a răspândit în tot Răsăritul. Copții o prăznuiesc la 23 Epip, iar Biserica Ortodoxă la 17 iulie, cu un tropar în care sfânta, mielușeaua lui Hristos, mărturisește că moare pentru Cel ce a murit pentru ea. Este chemată în ajutor împotriva vrăjmașului, a ispitelor și a duhurilor rele, de către cei chinuiți de ele, bolnavi, și la ceasul morții.

În Apus și în tradiția poporului

În Occident Marina este numită Margareta din Antiohia. Cinstirea ei a venit din Răsărit, a ajuns în Anglia, Franța și Germania în veacul al XI-⁠lea, în vremea cruciadelor, iar în 1222 sinodul de la Oxford a adăugat-⁠o în lista sărbătorilor. În Anglia i s-⁠au închinat peste două sute cincizeci de biserici, între ele cea din Westminster. Apusul a socotit-⁠o ocrotitoarea femeilor care nasc și a numărat-⁠o printre Cei Paisprezece Sfinți Ajutători, o tradiție proprie Bisericii Romano-⁠Catolice. Mai târziu, o seamă de istorici au socotit povestea balaurului o legendă, iar Iacob de Voragine, autorul Legendei aurii, a spus-⁠o ca atare.

La noi, ziua de 17 iulie este numită Marina Focului. Poporul o pomenește ca pe o sfântă a focului, rugând-⁠o să ferească gospodăriile și holdele de foc și de trăsnet, și ferindu-⁠se în această zi de lucrul cu focul.

Uneori Marina a fost încurcată cu Sfânta Pelagia, care în unele izvoare are numele de Marina, dar sunt două sfinte deosebite.