Matoi de la Mere

Cuviosul Matoi de la Mere (secolele VIII-⁠IX) a fost preot, duhovnic al mănăstirii de maici Mere, închinate Maicii Domnului, din deșertul Klarjeti, făcător de minuni, ucenic și tovarăș de nevoință al Cuviosului Grigorie de la Hanzta. Este cinstit ca sfânt în Soborul cuvioșilor părinți și maici din Klarjeti al Bisericii Ortodoxe a Georgiei, canonizat în octombrie 2002 (după alte date în 2003); se pomenește la 5 octombrie (după calendarul vechi).

Viața lui Matoi

Despre viața lui monahală se vorbește pe larg în Viața lui Grigorie, scrisă de Gheorghe Merciule în 951 (cap. 12, 37-39). Când numărul fraților a început să crească la Hanzta, „au sosit atunci din Kartli părintele Epifanie și preotul Matoi”, care erau prieteni mai demult ai lui Grigorie și au venit la Hanzta atrași de numele lui. Când a murit preotul trimis de Grigorie ca duhovnic al maicilor de la Mere, stareța Merei, Fevronia, s-⁠a îngrijit, și Dumnezeu i-⁠a dat de știre că un preot nou le va păstori mai bine. Ea i-⁠a scris lui Grigorie, iar acesta a binecuvântat pe Matoi să ia locul de duhovnic al mănăstirii, spunându-⁠i: „Pe călăreț nu-⁠i poți afla biruința în fața oștilor numeroase până nu intră în luptă”. Matoi a refuzat la început.

Izvorul îl numește făcător de minuni, „mare și slăvit în fapte”. În cei patruzeci de ani de ascultare la mănăstirea de maici „nimeni n-⁠a auzit de la el vreun cuvânt deșert ori vreo împotrivire de prisos”; cei ce-⁠l vedeau nu cutezau să se risipească în lucruri de nimic, văzând cumpătarea, sfințenia și purtarea lui fără prihană. A păstrat „fecioria adevărată, nu numai a trupului, ci și a sufletului, a cuvântului, a auzului și a văzului”, căci spunea că monahismul înseamnă înfrânare, de aceea nici cădelnița nu o lua din mâna diaconiței mănăstirii, Temestia. Când s-⁠a îmbolnăvit greu, și-⁠a întețit rugăciunile, a încetat să mănânce, și a sporit privegherea, stările în picioare și metaniile, și astfel „a slăbit pe vrăjmașii duhului”. Într-⁠o altă întâmplare, aflând că vor să-⁠l prade, a întâmpinat hoții cu mâncare; când căpetenia a cutezat să ia averea sfântului, a fost aruncată la pământ de vrăjmașul cel rău; tovarășii au cerut iertare pentru el, iar Matoi l-⁠a însemnat cu semnul crucii, și el s-⁠a vindecat degrabă.

Moartea lui Matoi

La bătrânețe, din multe osteneli, s-⁠a îmbolnăvit și nu s-⁠a mai putut îngriji singur; el credea că aceasta se datorează uneltirilor vrăjmașului, ca să fie slujit de femei, ceea ce încalcă regula monahală. A cerut prietenilor, „monahi buni”, care slujeau ca slugi ale mamei lui Grigorie în mănăstirea Berta din Klarjeti, să-⁠l ducă pe targă la Berta. A binecuvântat cu lacrimi pe maicile de la Mere, „pline de lacrimi de durere”, și frații s-⁠au pus în drum; dar, odată plecați din Mere, i-⁠a revenit deodată „plinătatea puterilor”, a ajuns singur la Berta, a stat acolo sănătos un an și apoi a adormit „ca un luptător viteaz”. La miezul nopții, Temestia și pustnicul Anatolie, numit Antonie, au avut o vedenie: lui Anatolie i s-⁠a arătat un bărbat luminos, care i-⁠a vestit moartea lui Matoi; a văzut un stâlp de lumină coborând din cer peste mănăstire și îngeri cântând lui Dumnezeu, iar apoi i-⁠a văzut urcând la cer, ducând de mâini pe Matoi, în slavă negrăită. Temestia l-⁠a văzut pe Matoi ca pe un om înalt și frumos, „mai împodobit de slavă decât în tinerețea lui”, în veșminte strălucitoare, cu o cădelniță de aur în mână. Ea i-⁠a spus: „Cât de puternic ai ajuns după neputința ta, învățătorule”, iar el a răspuns că a fost învrednicit să stea înaintea Tronului ceresc și să slujească neîncetat. Când Anatolie și Temestia au isprăvit, au venit oamenii și au vestit moartea lui.