Mihail Voskresenski

Sfântul Sfințit Mucenic Mihail Voskresenski, preot, s-⁠a născut în 1883 în satul Teplîi Stan, în familia pristavului Grigore Dimitrievici Voskresenski. Bunicul său fusese paroh în satul Porețkoe și profesor de religie; la el învățase viitorul socru al părintelui Mihail, Ivan Danilovici. După moarte, bunicul i s-⁠a arătat acestuia, iar Ivan Danilovici a socotit aceasta un semn aparte, așa că, peste ani, când nepotul, Mihail, i-⁠a cerut fiica Maria de soție, a încuviințat fără șovăire. Părintele Mihail a slujit în satul Bortsurmanî din 1910. Enoriașii îl iubeau pentru bunătatea, evlavia și împlinirea fără cusur a datoriilor pastorale.

A venit anul 1917, începutul prigoanei deschise împotriva Bisericii. În jumătatea de an a domniei lor crude, bolșevicii au întors împotriva lor poporul țării și pretutindeni s-⁠au ridicat răscoale. În vara lui 1918 o grupare de trupe ale lui Kolceak se retrăgea pe râul Sura, iar locuitorii orașului Kurmîș s-⁠au ridicat, fie ca să scape de robia bolșevică, fie ca să se alăture trupelor în retragere. Răscoala a fost condusă de directorul băncii locale, Soverin. Orășenii au dezarmat compania de soldați roșii aflată în oraș. Detașamentul de pedepsire trimis să înăbușe rezistența era alcătuit aproape numai din letoni, sub conducerea unui oarecare Garin, de neam nobil din gubernia Nijni Novgorod. Oriunde trecea, preoții erau chinuiți și uciși.

Prin Bortsurmanî s-⁠a răspândit zvonul că pedepsitorii vor nimici pe toți. Glasul clopotului s-⁠a întins ca o chemare, ca un dangăt de moarte: suna un țăran poreclit Elenea, care știa și iubea să sune. Clopotul era unul deosebit, țărănesc, turnat din banii lor, adus de ei înșiși, înhămându-⁠se la ham, ca să nu încredințeze lucrul bisericii dobitoacelor fără grai. Părintele Mihail nu se afla atunci în sat, plecase în Kozlovka să împărtășească un bătrân. Pedepsitorii s-⁠au așezat pe un deal în fața satului și au întors tunul spre sat, vrând să-⁠l ardă. Așa s-⁠ar fi și întâmplat, dacă nu ar fi căzut în mâinile lor poștașul, care a spus că nu sunt șanțuri. Au trimis doi iscoade, care au aflat de la un țăran care ara liniștit cine locuiește unde, și au făcut o listă întreagă. În aceeași noapte pedepsitorii au intrat în sat și au început arestările.

Târziu în noapte, părintele Mihail se întorcea acasă. La marginea satului i-⁠au tăiat calea pedepsitorii. „Cine merge?” „Preotul”, a răspuns părintele Mihail. „Să-⁠l omorâm”, a auzit el. „Avem timp”, a răspuns altul, și l-⁠au lăsat să treacă. În aceeași vreme alți pedepsitori veniseră la casa lui să-⁠l aresteze și, negăsindu-⁠l, plecaseră. Intrând în casă, preotul a înțeles ce soartă îl așteaptă, dar nu a fugit. Curând au venit să-⁠l aresteze. Preoteasa a mers după ei să-⁠i dea un cojoc pentru căldură. „Și fără cojoc o să-⁠i fie cald”, i-⁠au răspuns. Hotărârea fusese luată: toți arestații vor fi omorâți; toată noaptea au fost bătuți, iar pe părintele Mihail l-⁠au chinuit cu deosebită cruzime. Vină nu avea, iar chinuitorii l-⁠au învinuit că a poruncit să se tragă clopotele și că aștepta cu bucurie detașamentul lui Kolceak.

Odată cu preotul a fost arestat citețul Evlampie Pavlovici Nikolaev, rudă a părintelui Mihail, pe care acesta îl chemase la Bortsurmanî, iar acum a împărțit cu el sfârșitul mucenicesc. Dintre țărani au fost arestați Nicolae Migunov și Nicolae Nebasov. Ca să nu stârnească mânia locuitorilor, călăii au anunțat că toți vor fi trimiși la Kurmîș la judecată. Dar pătimitorii știau soarta care îi aștepta și se pregăteau de moarte, căindu-⁠se și spovedindu-⁠se. La 27 august/9 septembrie, înainte de amiază, o coloană de treizeci de oameni, însoțită de pedepsitori, a pornit pe drumul Kurmîșului. Părintele Mihail mergea în față și cânta cu glas tare cântări de înmormântare, iar împreună cu el enoriașii. Au mers cinci kilometri până la un loc cu ravene, numit Stepanița. Aici toți au fost aliniați, iar călăii s-⁠au așezat în față. Părintele Mihail a îngenuncheat și s-⁠a rugat lui Dumnezeu cu mâinile ridicate. Nici unul dintre cele șaisprezece gloanțe care l-⁠au lovit nu i-⁠a putut tăia viața, ceea ce a fost un semn limpede al unei minuni, iar unul dintre călăi s-⁠a apropiat și l-⁠a înjunghiat în inimă cu baioneta. Din cei treizeci a rămas viu doar Ivan Petrovici Kurepin, care a povestit amănuntele sfârșitului mucenicesc al preotului, al citețului și al celor douăzeci și șapte de țărani.

După ucidere, pedepsitorii au trimis un localnic la Bortsurmanî să spună să ridice trupurile sau să le îngroape acolo. Țăranii au venit cu căruțe și i-⁠au luat pe toți, iar la locul uciderii au pus o cruce cu inscripție. Seara toți cei uciși au fost îngropați în cinci morminte comune. Trei dintre ei, preotul Mihail, citețul Evlampie și scribul volostei, nu aveau rude în sat și nu apucaseră să li se facă sicrie. Sicriu au avut sfântul sfințit mucenic cele ale enoriașilor lui, pe care a fost așezat și de care a fost înconjurat. Casa preotului a fost jefuită. Curând după moartea soțului, preoteasa a scris autorităților la Moscova, întrebând pentru ce a fost ucis soțul ei, iar din Moscova i s-⁠a răspuns că a pătimit nevinovat.

Mihail Voskresenski este pomenit la 6 septembrie, după stilul nou, odată cu Soborul Noilor Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii Ruse (zi mișcătoare) și, la 12 septembrie, cu Soborul sfinților din Nijni Novgorod (zi mișcătoare).