Mucenicii scilitani

Mucenicii scilitani au fost doisprezece creștini din Scillium, în Africa de Nord, șapte bărbați și cinci femei, tăiați cu sabia pentru Hristos la Cartagina la 17 iulie 180, în vremea împăratului Marcu Aureliu. Numele lor sunt Speratus, Nartzalus, Cintinus, Veturius, Felix, Aquilinus, Laetantius, Ianuaria, Generosa, Vestia, Donata și Secunda. Șase fuseseră deja judecați; două nume sunt punice (Nartzalus și Cintinus), celelalte latine.

Pătimirea lor ne este cunoscută din Faptele mucenicilor scilitani, procesul-⁠verbal al judecății de la Cartagina. Potrivit cercetătorului Herbert Musurillo, textul este cel mai vechi document datat al Bisericii latine și cel dintâi care pomenește o Biblie latină. Speratus a vorbit în numele tuturor: a spus că au trăit liniștit și cinstit, și-⁠au plătit dările și n-⁠au făcut rău nimănui. Când i s-⁠a cerut să jure pe numele împăratului, a răspuns că nu cunoaște stăpânirea acestei lumi, ci slujește Dumnezeului pe care nimeni nu L-⁠a văzut și nu-⁠L poate vedea cu ochii aceștia.

La Cartagina a fost ridicată o bazilică în cinstea lor. Agobard, arhiepiscopul Lyonului (aproximativ 779 - 840), spune că moaștele lui Speratus și ale Sfântului Ciprian au fost mutate din Cartagina la Lyon din porunca lui Carol cel Mare. Sunt pomeniți la 17 iulie, ca sfinți ai Bisericii nedespărțite, după calendarul pe stil nou.