Olaf al Norvegiei

Olaf al Norvegiei, numit Olaf Haraldsson, Olaf cel Sfânt sau, în timpul vieții, Olaf cel Gras, a fost rege al Norvegiei între 1015 și 1028 și a căzut în bătălia de la Stiklestad la 29 iulie 1030. Numele lui este legat de creștinarea Norvegiei, iar cinstirea lui ca sfânt a ajutat la întărirea creștinismului în Scandinavia. A murit înainte de marea schismă din 1054, iar Biserica Romano-⁠Catolică îl cinstește de veacuri ca ocrotitor al Norvegiei. Calendare ortodoxe, între care cel al Bisericii Ortodoxe Române și cel rusesc, îl pomenesc la 29 iulie (11 august pe stil nou) ca sfânt rege și mucenic.

Tinerețea

S-⁠a născut în jurul anului 995 în ținutul Ringerike, fiu al lui Harald Grenske, rege mărunt în Vestfold, și al Åstei Gudbrandsdatter. Tatăl a murit pe când mama era însărcinată cu el, iar mama s-⁠a recăsătorit cu Sigurd Syr, cu care a avut mai mulți copii, între ei pe viitorul Harald Hardrada. După saga, era strănepot de strănepot al lui Harald Părul-⁠Frumos, cel dintâi rege al Norvegiei.

Încă tânăr, între 1007 și 1013, a pornit expediții vikinge pe coastele Mării Baltice, în Suedia, Estonia și Finlanda, apoi în Danemarca și în Anglia, mai întâi alături de danezi, apoi de anglo-⁠saxoni. La drumul de întoarcere a iernat la ducele Richard al II-⁠lea al Normandiei și a primit Botezul la Rouen, în 1013, după tradiția cea mai răspândită. Alte izvoare rusești dau ca loc Novgorodul sau Kievul.

Regele

În 1015 s-⁠a întors în Norvegia și s-⁠a proclamat rege, cu sprijinul a cinci regi mărunți din munți. În 1016, în bătălia de la Nesjar, l-⁠a înfrânt pe jarlul Sveinn, stăpânul de fapt al țării. În câțiva ani a strâns în mâna sa mai multă putere decât oricare dintre înaintașii lui, a pus capăt regilor mărunți din sud, a supus nobilimea și a încheiat pace cu Suedia. În 1019 s-⁠a căsătorit cu Astrid, fiica regelui suedez Olof, și a avut o fiică, Wulfhild.

Cea mai importantă lucrare a sa a fost să răspândească creștinismul. A adus în țară episcopi din Anglia, între ei pe Grimketel, patru după tradiția românească, a rânduit o organizare bisericească mai largă decât înainte și a încercat să impună credința și în ținuturile din interior, unde păgânătatea ținea mai tare. Cronicarii povestesc că a doborât într-⁠o vale chipul de lemn al lui Thor, sub ochii înspăimântați ai localnicilor. Șoarecii și șerpii au ieșit din statuie, însă n-⁠a răsunat niciun tunet și niciun fulger nu l-⁠a lovit. Mulți cred că în 1024 a așezat legea creștină a țării, dar piatra de la Kuli pe care se sprijină părerea aceasta este greu de tâlcuit.

Istoricii de azi adaugă că rolul lui a fost poate exagerat de legendă, căci coastele Norvegiei erau mult influențate de creștinism încă înainte de el și că domnia lui a fost aspră. Se spune că era înclinat spre violență și își trata cu asprime dușmanii, iar unele rânduieli bisericești i-⁠au fost atribuite mai târziu. Însă rămâne faptul că a lucrat statornic la întărirea Bisericii în țară.

Exilul și Stiklestad

Domnia lui a fost plină de războaie, în special cu Suedia și Danemarca, iar în 1026 a luptat la Helgeå. Împotrivirea unor căpetenii și puterea regelui Knut cel Mare al Danemarcei l-⁠au silit în 1028 să plece în exil. S-⁠a refugiat la curtea marelui cneaz Iaroslav cel Înțelept, în Rusia Kieveană, cu fiul său Magnus. Pe drum, în Suedia, după o legendă locală, a botezat mulți oameni.

În 1030, folosind ocazia când jarlul lui Knut a pierit pe mare, a trecut munții Jämtlandului cu ajutorul regelui suedez Anund, ca să reia Nidarosul. La 29 iulie 1030, la Stiklestad, a căzut în luptă împotriva unei oști în care erau și supuși de-⁠ai lui din centrul și nordul Norvegiei. Potrivit izvoarelor românești, a căzut sub lovitura de secure a unui rebel păgân, rostind rugăciunea „Doamne, mântuiește”. Saga spune că în ziua bătăliei soarele s-⁠a întunecat. Securea a ajuns simbol al martiriului lui și se află astăzi în stema Norvegiei.

Slăvirea

Trupul a fost îngropat pe malul râului, în nisip. După un an, la 3 august 1031, episcopul Grimketel a ridicat trupul și l-⁠a mutat la Nidaros, azi Trondheim, unde a rânduit cinstirea lui ca sfânt. Atunci, după obiceiul vremii, episcopii și poporul recunoșteau un om ca sfânt, fără procedură la Roma, iar o canonizare formală a papei nu s-⁠a făcut decât mult mai târziu. Papa Alexandru al III-⁠lea a întărit cinstirea în 1164, iar în catedrala din Nidaros, ridicată deasupra mormântului, a stat racla lui, cel mai însemnat loc de pelerinaj al Nordului până la Reformă. Poemul Geisli povestește minunile lui, între care vindecarea unui orb care și-⁠a atins ochii cu mâinile pătate de sângele sfântului. Titlul Rex Perpetuus Norvegiae, regele veșnic al Norvegiei, vine din veacul al XIII-⁠lea.

Fiul său nelegitim, Magnus cel Bun, a ajuns rege după ce Knut a murit, iar el însuși a promovat cultul tatălui său. Biserici în numele lui s-⁠au ridicat în Danemarca, Anglia, unde i se spune Olave, și în Rusia, la Novgorod și Staraia Ladoga. Mormântul lui exact din Nidaros nu mai este cunoscut din 1568, în urma iconoclasmului luteran din 1536 și 1537.

Cinstirea de azi

Cinstirea ortodoxă a sfântului s-⁠a păstrat în calendarele răsăritene, iar în vremuri noi a fost reînnoită în Norvegia: în 2003 a fost sfințită o capelă ortodoxă în numele lui la Folldal și, în 2014, la 1000 de ani de la Botezul sfântului, una la locul odihnei lui din Stiklestad. În 2016 arheologii au găsit în Trondheim temelia bisericii Sfântului Clement, care ar fi adăpostit racla. Ziua lui, Olsok, este încă sărbătoare în Norvegia, iar Ordinul Sfântul Olav îi poartă numele.