Sofronie

Sfântul Sofronie a fost patriarh al Ierusalimului între 634 și 638, teolog, poet și apărător al dreptei credințe împotriva monoenergismului și a monotelismului. Biserica îl pomenește la 11 martie.

Tinerețea și călătoriile

S-⁠a născut la Damasc, în jurul anului 560, într-⁠o familie de seamă, și a primit o învățătură aleasă, fiind la început profesor de retorică, numit „sofistul”. A fost monah în Egipt, în jurul anului 580, apoi în lavra Sfântului Teodosie, lângă Betleem, unde l-⁠a cunoscut pe Ioan Moshu, care i-⁠a fost învățător, și nedespărțit prieten. Împreună au străbătut mănăstirile din Palestina, Siria și Asia Mică. Invazia perșilor lui Hosroe i-⁠a oprit să se întoarcă în Palestina, iar cei doi au mers la Alexandria, unde au trăit mult timp pe lângă Sfântul Eulogie și Sfântul Ioan Milostivul, străbătând și mănăstirile și locurile sfinte ale Egiptului. Ioan Moshu a scris „Livada duhovnicească” (Limonarul), pe care i-⁠a închinat-⁠o lui Sofronie; după moartea lui, Sofronie a încheiat și a dat la lumină lucrarea. Prietenii au plecat apoi, prin Cipru, la Roma, unde Ioan Moshu a murit în jurul anului 619-620. Sofronie a dus trupul lui la lavra Sfântului Teodosie și a rămas la Ierusalim, unde a văzut întoarcerea Sfintei Cruci din robia persană.

În jurul anilor 630-633 a mers la Alexandria și la Constantinopol ca să-⁠i convingă pe cei doi patriarhi, între ei pe Chir al Alexandriei, să lepede învățătura greșită după care în Hristos ar fi o singură lucrare dumnezeiască. Nu a izbutit, iar scrierile lui despre această problemă s-⁠au pierdut, afară de scrisoarea sinodală.

Patriarh al Ierusalimului

În 634 a fost ales patriarh al Ierusalimului. Imediat după înscăunare a trimis papei Honorius și patriarhilor răsăriteni scrisoarea sa sinodală, în care a arătat în cuvinte măsurate credința în cele două firi ale lui Hristos, dumnezeiască și omenească. Scrisoarea a fost primită ca mărturisire exactă a credinței la Sinodul al VI-⁠lea Ecumenic (Constantinopol, 680-681). A adunat în Ierusalim un sinod care a osândit monotelismul și a alcătuit o culegere de vreo șase sute de texte din Sfinții Părinți în sprijinul învățăturii despre cele două voințe ale lui Hristos. În cele șapte cuvântări rămase de la el, el învață că firea lui Dumnezeu nu poate fi văzută, dar lucrarea sau puterea Lui, deosebită de ființă, poate fi privită și împărtășită. Această învățătură a fost mai târziu însemnată în disputele din Bizanț.

În predica de Crăciun din 634, el a pomenit că Betleemul era deja în stăpânirea arabilor. A privit cucerirea musulmană ca pe o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru slăbiciunea creștinilor. Când Ierusalimul s-⁠a predat califului Omar, în 637 sau 638, Sofronie a negociat libertatea civilă și religioasă a creștinilor, în schimbul unui tribut, în înțelegerea numită „Garanția lui Omar”. Omar a venit la Biserica Sfântului Mormânt; patriarhul l-⁠a poftit să se roage acolo, dar califul a refuzat, ca să nu pună în primejdie statutul locașului. Sofronie a trecut la Domnul la 11 martie 638, la scurtă vreme după căderea cetății; unii povestesc că a murit de durere pentru sfintele locuri.

Scrierile

Sofronie a scris viața Sfintei Maria Egipteanca, care se citește în Biserica Ortodoxă în săptămâna a cincea a Postului Mare, la slujba numită „Stările Mariei”. A scris o laudă și o relatare a minunilor Sfinților Chir și Ioan, doctori fără de arginți, în mulțumire pentru vindecarea lui de o boală a ochilor. I se atribuie rânduiala Marii Sfințiri a Apei și mai multe stihiri, între care „Gătește-⁠te, Betleeme” de la Praznicul Nașterii, precum și douăzeci și trei de poezii anacreontice despre asediul Ierusalimului și despre sărbători. El a avut un rol în așezarea tipicului Sfântului Sava, pe care, după Simeon al Tesalonicului, l-⁠a făcut folosit în toată Palestina. Cântarea „Lumină lină” i se atribuie în unele cărți slave, dar autorul ei este disputat.