Sofronie de la Vrața

Sfântul Sofronie de la Vrața, în lume Stoico Vladislavov, a fost episcop al Vrației, cărturar și una dintre figurile de seamă ale începutului Renașterii naționale bulgare. A murit la București, în 1813 (data nu se cunoaște; ultimul său act e din 2 august 1813). A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Bulgară la 31 decembrie 1964.

S-⁠a născut în 1739 în orașul Kotel, în Bulgaria răsăriteană, în familia unui negustor de vite. Tatăl său a murit de ciumă la Istanbul, în 1750, iar mama lui, Maria, când el avea trei ani. A urmat școala mănăstirii din orașul natal și a studiat cărți slave și grecești. A lucrat ca țesător, dar a avut dragoste de cele sfinte și a fost hirotonit preot în 1762; a fost și învățător și scriitor. În 1765 l-⁠a cunoscut la Kotel pe Paisie de la Hilandar, care i-⁠a arătat Istoria slavo-⁠bulgară, lucrarea de căpătâi a Renașterii bulgare, din care a făcut prima copie, cunoscută ca Copia lui Sofronie. A mers la Muntele Athos între 1770 și 1775, a plecat din Kotel în 1792, a slujit în parohia Karnobat și a mers la mănăstirea din Arbanasi, iar la 17 septembrie 1794 a fost sfințit episcop al Vrației, sub numele Sofronie. A avut și tulburări cu autoritățile, a fost învinuit și chinuit, dar a fost eliberat după ce a plătit. Ca episcop s-⁠a ocupat de viața obștească și, după unele izvoare, a pornit trimiterea unei delegații a vrăcenilor la Moscova. A avut legături strânse cu cercurile fanariote.

După turburările din 1797 provocate de Osman Pazvantoğlu, slujba de episcop i-⁠a devenit tot mai grea, iar el a părăsit Vrața și a rătăcit prin nord-⁠vestul Bulgariei. A stat trei ani la Vidin, vreme care l-⁠a ajutat să-⁠și hotărască scopurile ca scriitor. În 1803 a plecat la București, să slujească poporul ca înalt cleric, fiind eliberat, la cererea lui, din scaunul de episcop, dar continuând să semneze cu numele de episcop. Între 1806 și 1812 a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai bulgarilor în legătură cu comandamentul rus din războiul ruso-⁠turc, îndemnându-⁠i pe bulgari să ajute pe ruși. Ultimii ani și i-⁠a petrecut într-⁠o mănăstire din București.

Cele mai bune scrieri le-⁠a alcătuit la București. Între ele este Nedelnik (Cazania, 1806), singura lui lucrare tipărită și prima carte tipărită în limba bulgară nouă, culegere de învățături și predici pentru fiecare sărbătoare din an, după izvoare grecești și slave; cartea are un rol istoric în începutul tipăririi în bulgara modernă și în statornicirea limbii vorbite ca limbă literară. A scris și o culegere, Tâlcuirea Evangheliilor duminicale (1805), o foarte populară autobiografie, Viața și suferințele păcătosului Sofronie, și un apel către poporul bulgar. Soția lui, Ganka, i-⁠a dăruit patru copii: Conco, Vladislav, Maria și Ganka; din fiul Conco se trag, între alții, prințul Ștefan Bogoridi și urmașii lui. Se pomenește la 11 martie.