Abel de Reims

Sfântul Ierarh Abel de Reims a fost călugăr benedictin, tovarăș al Sfântului Bonifaciu și episcop al Reimsului, în Francia, în veacul al VIII-⁠lea. Este pomenit în izvoare între 744 și 747 și a adormit, după unele izvoare, la 5 august 764. Se pomenește la 5 august.

Obârșia

La sfârșitul veacului al X-⁠lea, Folcuin a scris că Abel fusese monah la mănăstirea Lobbes (azi în Belgia) pe vremea când episcopul Ermin (mort în 737) era egumen acolo, și că s-⁠ar fi născut în Irlanda. Sfântul Bonifaciu, într-⁠o scrisoare către un preot din regatul englez Mercia, a arătat însă că Abel se născuse și crescuse în Anglia. Istoricul Wilhelm Levison a presupus că au existat doi oameni cu același nume, dar Eugen Ewig socotește mai exactă identificarea făcută de Bonifaciu. Dacă mărturia mai târzie a lui Folcuin are vreun temei, se poate ca Abel, ca și Ecgberht (mort în 729), să fi vizitat odată Irlanda și să se fi legat de ea.

Episcop al Reimsului

În martie 744, Bonifaciu a prezidat Sinodul de la Soissons, iar actele sinodului arată că Abel a fost ales arhiepiscop (al unui scaun neprecizat). În același an, papa Zaharia a întărit hotărârea trimițându-⁠i pallium-⁠ul care dădea putere episcopală. Papa Zaharia a amintit că, cu sprijinul lui Pipin cel Scurt, Bonifaciu îi înlăturase pe unii clerici nevrednici de slujba lor și îi ridicase în locul lor pe Grimo, Abel și Hartbert pe scaunele mitropolitane ale Rouen-⁠ului, Reimsului și Sens-⁠ului. Faptul a fost tâlcuit ca o întoarcere la sistemul provincial de administrare al Galiei, prin care Bonifaciu voia să împiedice pe puternicii mireni să rânduiască slujba de arhiepiscop după interesele lor lumești. Abel este numit apoi în izvoare ca unul dintre „episcopii frați” ai lui Bonifaciu care, în jurul lui 746, au trimis o scrisoare de îndemn lui Æthelbald, regele Merciei, ca parte a activității lor misionare mai largi. Se pare că Milo, episcopul Trierului (deși doar mirean), a ținut de fapt sub controlul lui mai multe scaune episcopale, în timp ce Abel a rămas în slujbă doar ca episcop sufragan. În 751 Bonifaciu a scris din nou papei Zaharia, plângându-⁠se de nedreptățile controlului mirean asupra Bisericii, dar năzuințele lui de a schimba aceasta nu s-⁠au împlinit în timpul vieții lui.

Nu se știe când a părăsit Abel scaunul sau când a murit. Viața Sfântului Remigiu, din veacul al IX-⁠lea, scrisă de Hincmar, arhiepiscopul Reimsului, spune că Milo l-⁠a izgonit pe Abel de pe scaun în favoarea lui Tilpin; data dată este 748, dar se poate ca Tilpin să-⁠i fi urmat abia în 762 sau 763, la moartea lui Abel. S-⁠a presupus că Abel s-⁠ar fi retras la bătrânețe la mănăstirea Lobbes, unde ar fi devenit egumen. După izvoarele grecești, a abdicat în 748 și este cinstit ca ocrotitor al orbilor și al celor cu neputințe.

Pomenirea

Abel a fost recunoscut în diferite vremuri ca sfânt în Biserica Catolică. În epoca modernă timpurie, numele lui a fost trecut în mai multe martirologii, cu date felurite, deși nu a fost martir; între ele, martirologiul din veacul al XVII-⁠lea al lui Gabriel Bucelin, Martyrologium Gallicanum (1637) al lui André du Saussay și al lui John Mabillon. Bollandiștii cuprind o Viață a lui Abel la 5 august, alcătuită de John Pinius.