Dosoftei Kolcenkov de la Glinsk

Sfântul Cuvios Dosoftei Kolcenkov de la Glinsk, în lume Dimitrie, s-⁠a născut în 1811 în satul Snagost din gubernia Kursk, din părinți cucernici, și a răposat la 5 noiembrie 1874, în al șaizeci și patrulea an al vieții. A fost numărat între sfinții Bisericii Ruse prin hotărârea Sinodului Arhieresc din 2017 și este pomenit la 22 septembrie (stil nou).

Începuturile în mănăstire

Apare în listele frăției de la Pustia Glinsk din anul 1840. La început a legat cărți și a slujit ca ucenic de chilie întâi duhovnicului ieromonah Porfirie, apoi egumenului Evstratie. În 1843 a fost trecut oficial printre novici, cu o caracterizare cum nu se putea mai bună: purtare bună, sârguincios la biserică, plin de dragoste de monahism, silitor și fără împotrivire în ascultare. În 1849 a fost tuns în mantie cu numele Dosoftei și a primit ascultarea de paraclisier.

După doi ani, pentru smerenia și ascultarea lui, a fost propus pentru hirotonia întru diacon, dar, nevrând această treaptă, s-⁠a prefăcut puțin învățat și a fost lăsat în pace. Pentru aceasta vrăjmașul a ridicat asupra lui o luptă grea. Mai întâi i-⁠a pus în inimă părerea de rău că a refuzat treapta, apoi i-⁠a arătat farmecele lumii și, la urmă, i-⁠a stârnit pofta trupească. A urmat o luptă de cinci ani, cu istovirea sufletului și cu neliniște.

Părintele Dosoftei era gata să se întoarcă în lume; doar glasul slab al cugetului îl mai ținea în mănăstire. Se făcuse palid, slab și posac. Frații și părintele egumen l-⁠au mângâiat și l-⁠au întărit, sfătuindu-⁠l să biruie vrăjmașul prin răbdare, și au făcut pentru el rugăciune în biserică. Domnul a auzit. Pacea s-⁠a așezat în inima lui și a rămas în mănăstire hotărât.

Nevoința

Din acel timp a dus o nevoință aspră. Răspundea la întrebări prin semne sau cu câteva cuvinte. Nu mai punea preț pe curățenia chiliei, care altădată îi fusese dragă, dar putea să devină un idol pentru el. Singura fereastră a chiliei o văruise cu var, ca să nu se vadă înăuntru, și nu lăsa pe nimeni să intre, nici pe egumen. Purta haine vechi, nu-⁠și schimba lenjeria până nu se rupea, și spunea că a născut gol și va muri gol.

Nu mergea la trapeza frăției, ci punea mâncarea din câteva feluri simple într-⁠un singur castron de lemn, unde se amestecau borș, supă de pește și terci. Celor care se mirau le spunea că este bolnav și că va găti din nou totul în chilie. În ultimii ani mânca o dată pe zi, seara, în cantitate foarte mică. Resturile le arunca pe jos, unde le mâncau șoarecii și șobolanii. Uneori lua cenușă din bucătărie, și, ca psalmistul David, își mânca pâinea cu cenușă și își amesteca băutura cu lacrimi.

Ascultarea de paraclisier a purtat-⁠o douăzeci și șase de ani, până la moarte, cu osârdie, cuviință și frică de Dumnezeu. Pentru slujirea îndelungată în bisericile închinate Maicii Domnului, a fost învrednicit să o vadă pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu în altar. Tot el a auzit cântare îngerească la moartea starețului Teodot. Vrăjmașul a ridicat împotriva lui furtuna gândurilor, iar uneori a pus pe copiii din satele apropiate să-⁠l batjocorească. Numai smerenia deplină a bătrânului a putut răbda acestea fără vătămarea sufletului.

Cei apropiați au observat la el darul vederii dinainte și al tămăduirii. Un ieromonah din același sat cu el povestea că, mergând odată amândoi la râu, Dosoftei i-⁠a spus că doi novici se luptă și unul l-⁠a aruncat pe celălalt în apă, aproape înecându-⁠l; ajunși acolo, au văzut întocmai așa. Un alt bătrân povestea că, fiind odată amețit de fumul sobei, nu se putea ridica din chilie, când Dosoftei a venit și i-⁠a spus să meargă la biserică, unde îl așteaptă ascultarea; fumul i-⁠a trecut îndată, iar frigurile pe care le avusese nu l-⁠au mai apucat.

Sfârșitul

A răposat la 5 noiembrie 1874. În ziua a patruzecea după moarte i s-⁠a arătat în vis bucătarului frăției, care l-⁠a întrebat dacă a primit milă de la Dumnezeu. A răspuns: „Prin mila Maicii lui Dumnezeu am primit”, și a pierit din văz.