Emilian Kireev

Sfântul Sfințit Mucenic Emilian Kireev, preot, a primit cununa muceniciei prin împușcare la 26 decembrie 1941, lângă Alatîr, în Ciuvașia, împreună cu preotul Vasile Pokrovski. S-⁠a născut în 1903 în satul Kuzminki din ținutul Ardatov, gubernia Simbirsk, în familia țăranului Alexei Kireev, ca al șaselea copil. Ierarhia Bisericii Ruse l-⁠a numărat între noii mucenici și mărturisitori la ședința Sfântului Sinod din 6 octombrie 2003.

Copilăria și chemarea spre monahism

Încă din copilărie umbla prin grădină fluturând o opincă, ca și cum ar fi cădelnițat. Cu anii se apropia tot mai mult de slujba bisericească. La optsprezece ani, tatăl lui a hotărât să-⁠l însoare cu Praskovia, fiica unui țăran din satul vecin, Savrasovo. Emilian, care se gândea din ce în ce mai mult la monahism, nu voia să se căsătorească, se chinuia și plângea, dar tatăl a rămas neînduplecat.

După nuntă și-⁠a rugat soția să-⁠l lase să plece la mănăstire, iar ea a primit, și el a plecat. În 1922 mănăstirea în care locuia a fost închisă, el s-⁠a întors acasă și a lucrat în gospodărie. În 1928 a plecat la Alatîr, unde a început să facă la biserică ascultarea de citeț și să se pregătească pentru hirotonia de diacon. Dar în sat s-⁠a aflat că slujește în biserică, iar nepotul lui, președintele colhozului, l-⁠a pârât la NKVD.

În 1929, când au venit să-⁠l aresteze, nu era acasă, și atunci, ascunzându-⁠se de arestare, el și soția au plecat în Kazahstanul de Est, la fratele lui. Acolo s-⁠a angajat citeț în satul Elovka, aproape de Barnaul, în Altai. În 1930 a fost hirotonit diacon. Dar soția fratelui nu a voit să sufere rudele și le-⁠a cerut să plece. Familia a ajuns în lipsuri, iar fiica Anastasia s-⁠a îmbolnăvit greu de foame; el s-⁠a rugat ca Domnul să o ia la El, dar fetița s-⁠a însănătoșit.

Când au pornit la întoarcere, li s-⁠au furat toți banii; o femeie bună i-⁠a chemat la un sovhoz din partea locului, unde s-⁠a angajat grăjdar, în condiții foarte grele, cu doar câteva kilograme de făină pe lună pentru toată familia. Curând li s-⁠au trimis de acasă bani de drum și s-⁠au întors în patrie.

Preoția

În 1932, la Alatîr, diaconul Emilian a fost hirotonit preot de episcopul de Ceboksarî, Pamfil Leascovski. A slujit din 1932 în biserica satului Liubimovka, din 1935 la Ichiksî și din 1936 la Ahmatovo, în raionul Alatîr. Bisericile erau închise pe rând de autorități. Ultimul loc al slujirii lui a fost biserica Sfântului Întâi Mucenic și Arhidiacon Ștefan, de la marginea orașului Alatîr, numită biserica de câmp, singura rămasă deschisă în oraș.

A slujit acolo împreună cu preotul Vasile Pokrovski și diaconul Feodor Tarentinov. Ca preot, își împlinea cu râvnă toate regulile de rugăciune și toate rânduielile, și postea foarte aspru: de la Joia Mare până la Învierea lui Hristos nu mânca nimic. Se ruga mai ales noaptea. Fiica lui cea mare, Anastasia, povestea că odată, pe când tatăl ei se ruga în genunchi noaptea, au auzit cum cineva desprinde scândurile de la podul casei și că sunt pe cale să intre, toți s-⁠au înspăimântat, dar el a rămas așa cum stătea, în rugăciune; dimineața podul era în ordine.

Altă dată, când se ruga, cei din casă au auzit că au sosit cai la casa lor, că s-⁠au oprit și vorbesc, dar părintele nu s-⁠a sinchisit și a continuat să se roage; dimineața, pe prispă nu se vedeau urme, iar zăpada era neatinsă peste tot.

Era și mare milostiv, își iubea pe toți fără partinire, pe cei bogați și pe cei săraci, ajuta pe toți, plângea cu cei care plângeau și se bucura cu cei care se bucurau. Dragostea de săraci și de străini nu avea margini. În toți anii preoției a fost prigonit de autorități: era chemat adesea la NKVD, unde era ținut mult timp la interogatorii, i se amenința cu pedepse dacă nu se lepădă de preoție, apoi era ridiculizat că, fiind tânăr, nu vrea să muncească și înșală poporul ca să câștige bani.

I se cerea să scrie o declarație că Dumnezeu nu există, în schimb i se oferea o slujbă bună. El răspundea mereu: „Luați-⁠mă chiar acum, dar de Dumnezeu nu mă voi lepăda niciodată”. Când mergea la aceste întâlniri, era gata de arestare și lua cu el un săculeț cu pesmeți, pe care îl lăsa fiicei Anastasia, care îl însoțea.

Arestarea și mucenicia

A fost arestat la 25 iulie 1941 și interogat în aceeași zi, apoi la 3, 4 și 9 august. În 1941 autoritățile din Alatîr au hotărât cu orice mijloace să închidă ultima biserică din oraș, iar un impozit uriaș pus pe preoții bisericii de câmp, pe care nu l-⁠au putut plăti, a fost pretextul închiderii, urmat de arestarea preoților. La interogatoriu a negat că ar fi făcut agitație și a spus că învăța despre mărturisirea adevăratei credințe și despre iubirea unuia față de celălalt: să nu invidieze, să nu fure, să nu înșele, să nu jignească pe nimeni, să creadă în Dumnezeu, să țină posturile, să cinstească duminicile și miercurea și vinerea.

La 23 septembrie ancheta s-⁠a încheiat, la 10 octombrie s-⁠a prezentat actul de acuzare, iar la 30 octombrie a avut loc judecata, la care preoții au negat cu bărbăție învinuirile. Procurorul a cerut pedeapsa cu moartea pentru Podrezov și zece ani de închisoare pentru Pokrovski și Kireev, dar instanța i-⁠a osândit pe toți trei la moarte. Plângerea comună la Curtea Supremă a RSFSR a fost respinsă.

Preoții Vasile Pokrovski și Emilian Kireev au fost împușcați, după mărturia unui paznic, seara, la 26 decembrie 1941, pe malul drept al râului Sura, lângă Alatîr. Se pomenește la 26 decembrie, la 7 februarie în Soborul noilor mucenici și mărturisitori ai Bisericii Ruse (stil nou), la 11 iulie în Soborul sfinților din Ciuvașia, și la 26 septembrie în Soborul sfinților din Altai.