Iudoc

Cuviosul Iudoc (Jodoc, Josse) a fost un nobil breton din veacul al VII-⁠lea, fiul regelui Juthael al Bretaniei, care s-⁠a lepădat de avere și de rang, a primit preoția și a trăit ca pustnic într-⁠o pădure de pe țărmul mării, lângă gura râului Canche. A adormit, după tradiție, în anul 668.

După tradiție, Iudoc era fiul regelui Juthael al Bretaniei și fratele sfinților Iudicael și Vinoc. În jurul anului 636 a renunțat la moștenire și bogății și a pornit într-⁠un pelerinaj la Roma. În drum a fost hirotonit preot și a ajuns capelan al stăpânului din Ponthieu. După șapte ani a devenit pustnic într-⁠un loc numit mai târziu Saint-⁠Josse-⁠sur-⁠Mer, unde a rămas până la moarte. Povestea veche spune că trupul său a rămas nestricat, iar urmașii lui trebuiau să-⁠i taie mereu părul după moarte.

În jurul mormântului său s-⁠a născut un cult local. În veacul al VIII-⁠lea s-⁠a ridicat, în locul unde se păstra racla, mănăstirea Saint-⁠Josse, așezată pe locul pustniciei lui. În 903, de frica atacurilor normanzilor, unii dintre monahii mănăstirii au fugit în Anglia, ducând cu ei moaștele, așezate în noul New Minster din Winchester; ca amintire a evenimentului se prăznuia sărbătoare la 9 ianuarie. După Alban Butler, Carol cel Mare a dat mănăstirea lui Alcuin, care a făcut din ea o casă de oaspeți pentru cei ce treceau Canalul Mânecii; mai târziu a fost un loc de pelerinaj, mai ales al flamanzilor și germanilor, în secolele al XIV-⁠lea și al XV-⁠lea. Cultul s-⁠a răspândit din Franța în Țările de Jos, Anglia, Germania și Scandinavia, iar numele Josse, Joyce, Joos și Jocelyn au devenit nume populare. Pierre de Beauvais a scris în secolul al XIII-⁠lea Viața Sfântului Iudoc în versuri franceze vechi. Suaire de Saint-⁠Josse, o pânză de mătase țesută în nord-⁠estul Iranului înainte de 961, a învelit oasele sfântului când a fost reînhumat în 1134; azi se află la Luvru. Mănăstirea a fost închisă în 1772 și demolată după 1789, iar biserica ei a devenit biserica parohială a localității Saint-⁠Josse, unde se află racla cu moaștele sale. În icoane este înfățișat cu toiag de pelerin și cu o coroană la picioare, semn al renunțării la avere. Chaucer îl pomenește în Povestirile din Canterbury. Se prăznuiește la 13 decembrie.