Eutimie Liubimcenko de la Glinsk

Sfântul Cuvios Eutimie Liubimcenko de la Glinsk, în lume Evstatie, s-⁠a născut în 1795 în ținutul Zenkov, gubernia Poltava, dintr-⁠o familie de slugi eliberate ale unui moșier, și a răposat în 1866. Chemat prin harul lui Dumnezeu la viața monahală la douăzeci și doi de ani, este cinstit printre cuvioșii părinți de la Glinsk.

Începuturile

Din 1818 apare în listele novicilor Pustiei Glinsk. La început, novicele Evstatie a făcut ascultările grele pe care le au începătorii în mănăstirile din pustie: bucătăria, brutăria și alte munci de jos. Prin silința și atenția lui, a atras curând luarea-⁠aminte a egumenului și a frăției și a fost numit slujitor de chilie al starețului Filaret. În 1827 Evstatie, care purta deja rasa și camilafca, a primit ascultarea de paraclisier, o rânduială care, după râvna lui pentru biserică, a fost o adevărată mângâiere duhovnicească.

La 20 decembrie 1832 a fost tuns în mantie de ctitorul Filaret și numit Eutimie. În anii bătrâneții, când le transmitea monahilor tineri învățăturile înțelepte ale marelui egumen, Eutimie încheia cuvântul cu această pecete: „Așa ne-⁠a învățat starețul Filaret”.

Între 1827 și 1857 a făcut ascultarea de paraclisier și a fost „un Tipic viu”, un cunoscător desăvârșit al rânduielii bisericești. Dar pe lângă această slujire văzută, ducea o nevoință ascunsă și de neînlăturat pentru mântuire: lupta cu patimile. „Dorințele omului nostru cel vechi nu au sfârșit, spunea cuviosul. Dacă primești una, dorințele se aprind pentru alta, mai înaltă; dacă primești și pe aceea, dorințele se înmulțesc și mai mult pentru o treaptă și mai înaltă.

Dacă ai primit treapta de diacon, vei dori neapărat pe cea de ieromonah, apoi brâul preoțesc, apoi vreo slujbă de cinste, și în acest chip dorințelor noastre nu li se află margine. De aceea cel mai bine este să oprești de la început calea aceasta, tăind pricinile căutării cinstirilor, și să înlocuiești totul cu căutarea unică a apropierii de Dumnezeu: pe această cale sufletul nostru va ajunge mai repede la odihna dorită.”

Nevoința ascunsă

Egumenul Glinskului, văzând viața nevoitoare aspră a monahului Eutimie, se purta cu el cu mare respect și, vrând să-⁠l facă duhovnic al fraților tineri, i-⁠a propus să primească hirotonia. Dar Eutimie, călăuzit de smerenia lui, a refuzat categoric, spunând: „Părinte sfânt, cine trebuie să-⁠i învețe pe alții trebuie mai întâi să se străduiască să știe el însuși totul, iar eu abia încep să învăț.” Orele libere de la ascultarea de paraclisier le dedica altor lucrări: muncea în grădină, sădea pomi, săpa și uda, și tot așa în interiorul mănăstirii, în grădinile din jurul clădirilor frăției.

Din nevoințele lui lăuntrice și din cele din afară din vremea bărbăției și a bătrâneții ne-⁠au rămas ascunse în necunoscut, cu excepția câtorva știri foarte mici pe care le-⁠a spus la prilej fraților care veneau la el pentru învățătură în lupta cu patimile. Odată, întărind un frate în luptă, i-⁠a povestit cum în tinerețe a luptat cu duhul desfrânării, care îl atacase cu înverșunare; ca să-⁠i respingă săgețile aprinse, și-⁠a legat trupul gol cu o sfoară cu noduri și a strâns-⁠o tare, iar o săptămână întreagă a umblat prin pădure fără să primească hrană și odihnă, zi și noapte fără să desfacă sfoara, cu strigăt tare către Domnul.

Când i-⁠a venit ajutorul lui Dumnezeu și a simțit în inimă pace și în trup odihnă, a vrut să scoată sfoara, dar aceasta intrase adânc în trup și pielea se lipise de ea; smulgând-⁠o, a rămas o rană întinsă pe tot traseul.

Tunderea în schimă a starețului Eutimie s-⁠a făcut în anii cincizeci, când a fost scutit de ascultare; fiindcă s-⁠a făcut în taină, numele nu i s-⁠a schimbat. Treizeci de ani de ascultare de paraclisier a stat aproape neîncetat în biserică: la începutul slujbelor intra întâiul, iar la sfârșitul lungii slujbe din pustie și a tuturor cererilor ieșea ultimul, așa că îi rămânea puțin timp pentru odihnă și hrană. Când din bătrânețe nu a mai putut să îndeplinească ascultarea de paraclisier și a fost scutit, cu toată slăbiciunea, se grăbea la începutul fiecărei slujbe și stătea cu luare-⁠aminte până la sfârșit.

Sfârșitul

Înainte de moarte, starețul zâmbea luminos, iar din ochi îi curgeau lacrimi; un frate l-⁠a întrebat din simplitatea inimii: „Părinte, de ce plângeți? Vă este și dumneavoastră frică să muriți?” El a răspuns: „De ce să-⁠mi fie frică? Mă duc la Tatăl ceresc și să-⁠mi fie frică? Nu, frate, prin bunătatea lui Dumnezeu, nu mi-⁠e frică; iar lacrimile pe care le vezi sunt lacrimi de bucurie. Atâția ani sufletul meu a tânjit după Domnul, iar acum se apropie vremea dorită: voi sta în curând înaintea Celui după Care a tânjit sufletul meu toată viața și Îl voi vedea; de aceea curg lacrimile”.

A fost îngropat la Pustia Glinsk. Se pomenește la 22 septembrie (stil nou).