Gavriil I Rajici

Sfântul Sfințit Mucenic Gavriil I Rajici (Rașkovici), patriarh al Pecului între 1648 și 1655, a păstorit Biserica Sârbă într-⁠o vreme grea, când poporul sârb nu avea stat și nici stăpânitor, iar povara păstrării conștiinței naționale cădea pe umerii Bisericii. A făcut călătorii lungi pentru ajutor, până în Moscova, iar la întoarcere a fost învinuit pe nedrept de turci și spânzurat la Bursa, la 18 iulie 1659, fiindcă n-⁠a vrut să se lepede de Hristos. Biserica Sârbă îl pomenește la 13 decembrie și în Soborul sfinților sârbi.

Originea și drumul spre patriarhie

S-⁠a născut la Știtkovo, lângă Nova Varoš, în Starii Vlah, într-⁠o familie de pământeni, Rajici. Sursele sârbe și rusă dau anul 1595, o sursă engleză vorbește de 1605-1610. Înainte să fie ales patriarh a fost episcop de Smederevo și, în 1643, mitropolit de Raška (Novi Pazar). În jurul lui 1644 a condus refacerea mănăstirii Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil din Munții Kovilje, unde a locuit o vreme. La începutul lui 1648, după adormirea lui Pajsie I, a fost ales patriarh al Pecului la un sinod ținut la mănăstirea Morača. A ajuns în fruntea Bisericii Sârbe într-⁠o perioadă grea, când sârbii nu aveau stat și nici domnitor, iar apăsarea catolică din Balcani se întețea odată cu războiul cretan. În acea vreme au apărut false hotărâri ale unor presupuse sinoade de la Morača (1648 și 1653), pe care cercetările științifice le-⁠au arătat a fi falsuri născute din prozelitismul catolic.

În 1649 a mers la Constantinopol, ca să-⁠și întărească poziția și să ceară ridicarea unei dări puse de Poartă. În 1650 și 1651 și-⁠a vizitat eparhiile, învățând poporul și întărindu-⁠l în adevărurile credinței ortodoxe. În 1652 s-⁠a întâlnit cu Pavlin Demski, din Congregația pentru răspândirea credinței, și cu episcopul catolic al Prizrenului, Fran Stoimirović, prin care a cerut ajutorul Romei împotriva turcilor; s-⁠a vorbit și de o unire, dar nu s-⁠a ajuns la nicio înțelegere.

Drumul în Rusia

Pentru strângerea de milostenie, a plecat în 1653 spre Moscova, trecând întâi pe la mănăstirea Kruședol, apoi prin Țara Românească și Moldova. La Târgoviște a stat la voievodul Matei Basarab și a lucrat pentru împăcarea lui cu Bogdan Hmelnițki, hatmanul cazacilor ucraineni care se ridicase în 1648 împotriva Poloniei. A stat în același timp cu patriarhul Macarie al Antiohiei, care, pe drum spre Rusia, se oprise în Țara Românească. Nu a fost lăsat să intre în Rusia în 1653, pentru că nu trecuseră șapte ani de la ultima vizită a unor reprezentanți ai patriarhiei de Peć, cum fusese stabilit în înțelegere. A ajuns la Moscova în mai 1654 (28 mai după o sursă) și a fost primit de două ori de țar. La 5 iunie a spus la Prikazul solilor că în patriarhia de Peć sunt opt mitropoliți și treizeci și doi de episcopi. A adus cu el două cărți pentru tipărit, „Viețile împăraților și patriarhilor sârbi” și „Tipicul” lui Nil Cabasila împotriva ereziei latine, pe care îl socotea neapărat trebuincios turmei lui, expusă propagandei catolice. În Moscova l-⁠a găsit ciuma din 1654. Era în prietenie și dragoste frățească cu patriarhul Nikon, a luat parte la sinodul din Moscova și a sprijinit reforma lui Nikon. În 1655 (după o altă sursă, în 1656) a semnat scrisoarea patriarhului Macarie al III-⁠lea al Antiohiei către Nikon, care osândea pe cei ce țineau semnul crucii cu două degete, iar osânda aceea a fost primită de sinodul Bisericii Moscovei ca hotărâre sinodală.

Sub presiunea împrejurărilor a hotărât să rămână în Rusia și și-⁠a trimis suita înapoi în Serbia cu mesajul să aleagă un nou patriarh. Mai târziu și-⁠a schimbat gândul și a vrut să se întoarcă. Poate unul dintre motive era că urmașul său, Maxim, ținea să se înțeleagă cu stăpânirea turcă și a renunțat la orice colaborare cu aliații creștini pe care o întărise Gavriil. Sursa bulgară spune că la Moscova rangul lui de patriarh nu a fost respectat de Nikon, care l-⁠a numit doar arhiepiscop al Serbiei. Nu a fost lăsat ușor să plece din Moscova și abia când a spus că vrea să facă un pelerinaj la Ierusalim i s-⁠a dat voie. În loc să meargă la Ierusalim, s-⁠a întors în Serbia. În decembrie 1657, după un raport al mitropolitului Mihail al Colosiei, el trăia, fusese văzut la Constantinopol și turcii nu-⁠i făcuseră rău, dar în scaun fusese ales Maxim I. Gavriil voia să rămână în scaun ca înainte, dar stăpânirea nu a îngăduit.

Învinuirea, osânda și moartea

După „Povestea de la Peć”, întors în Serbia, a fost clevetit la sultan că ar fi sfătuit pe țarul rus să atace pe turci, că a botezat câțiva evrei și că lucrează la creștinarea turcilor. A fost dus la Bursa, unde se aflau atunci sultanul și marele vizir Köprülü Mehmed-⁠pașa. Vizirul, știind că acuzațiile sunt neadevărate, i-⁠a spus că este învinuit de trădarea imperiului și că după lege merită moartea. I s-⁠a cerut să-⁠și lepede credința în schimbul vieții, cu făgăduința cinstirii și a bunăstării în imperiu. Sfântul Gavriil a spus cu curaj că este nevinovat, a arătat nedreptatea sentinței și a adăugat că, pentru Hristos, va îndura orice chin și nu-⁠și va schimba credința pe nicio bunătate pământească. Patriarhul a fost supus la chinuri cumplite, ca să i se frângă voința și să se lepede de Hristos, dar a rămas neclintit. Văzând că nu-⁠l poate clinti, l-⁠au osândit la moarte. A fost spânzurat la Bursa, între doi stâlpi, la 18 iulie 1659. Trupul l-⁠a îngropat în taină preotul Pavel. Era și caligraf și cărturar. După moartea mucenicească a fost trecut între sfinți, iar la mănăstirea Dubnița, lângă Nova Varoš, urmează să se ridice un monument în cinstea lui.

Biserica Sârbă îl pomenește la 13 decembrie și la 30 august, în Soborul sfinților sârbi.