Iliodor de la Glinsk

Sfântul Cuvios Iliodor de la Glinsk, schimarhimandrit, s-⁠a născut în 1795 în satul Staroselie din ținutul Cerkasî, gubernia Kiev, în familia preotului Teodor Golovanițki și a Evdochiei. La Sfântul Botez a primit numele Ioan. A trăit mulți ani în nevoință la mănăstirea Glinsk și a ajuns la daruri duhovnicești înalte, de care a strălucit departe în afara mănăstirii. A adormit în noaptea dintre 27 și 28 iunie 1879.

Tinerețea și chemarea

Părinții l-⁠au crescut în frica de Dumnezeu. Între 1806 și 1813 a învățat la Academia Duhovnicească din Kiev. În 1813 a intrat în miliția de la Nijni Novgorod și a lucrat în cancelaria oastei trimise în campania din străinătate împotriva armatei lui Napoleon în retragere. În 1815 s-⁠a retras din oaste și a intrat ca novice la Lavra Peșterilor din Kiev, apoi a trecut în pustia Sofronievo, iar de acolo la Glinsk, sub îndrumarea cuviosului Filaret (Danilevski). Ascultând povețele părinților cu dreaptă socoteală, a înțeles că de la monah nu se cer doar osteneli trupești, ci și lucrarea lăuntrică în grădina inimii. Filaret l-⁠a chemat la Glinsk, unde a primit ascultare la brutărie și la strană. Îi era sete de înțelepciune duhovnicească și citea neîncetat Sfintele Scripturi și operele Sfinților Părinți. Peste doi ani a fost tuns rasofor, cu numele Ioil.

Înainte de tunderea în mantie, monahul Ioil a trebuit să meargă la Sankt Petersburg ca să dea lămuriri despre motivul retragerii timpurii din oaste. Pe drum, văzând că trecerea pe gheață peste un râu fusese oprită, a rămas peste noapte la un han de la mal. A fost trezit de un străin care l-⁠a trecut peste albia râului pe un dig închipuit și apoi s-⁠a făcut nevăzut. După întoarcerea din Petersburg, când a pornit într-⁠un pelerinaj la pustia Ploșcansk, pe care o iubea, tâlharii au vrut de două ori să-⁠l atace, dar de fiecare dată în clipa hotărâtoare treceau pe acolo ostași care l-⁠au scăpat. S-⁠a aflat mai târziu că nimeni altcineva nu văzuse ostași pe acea porțiune de drum: îngerii îl ocrotiseră.

Încercările

La 9 martie 1823, în ziua pomenirii celor patruzeci de mucenici, Ioil a fost tuns în mantie de egumenul Filaret și a primit numele Ioanichie. După tundere, potrivit rânduielii, a rămas câteva zile în biserică. Istovit de priveghere, a stat jos în mijlocul bisericii și a închis ochii, fără să știe dacă a dormit. Atunci a văzut deschizându-⁠se ușa de sud a altarului, iar dinăuntru a ieșit un tânăr frumos, în sticharul alb, încins cruciș cu orarul, care i-⁠a spus: „Ioanichie, privegheză. Ești monah și de aceea trebuie să privegheze neîncetat.”, și a intrat apoi în altar pe ușa de nord.

Pe măsură ce înainta, ispitele s-⁠au înmulțit. Diavolul a ridicat împotriva lui clevetirea, armă puternică în mâinile lui, iar părintele a fost izgonit din mănăstire. După unele rătăciri și șovăieli, a hotărât să se întoarcă la Glinsk și a fost primit, la stăruitoarele lui rugăciuni către Maica Domnului. Două luni a lucrat la bucătărie, ispășind o pedeapsă nemeritată. În cele din urmă egumenul s-⁠a încredințat de nevinovăția lui și curând l-⁠a propus spre hirotonia de ierodiacon. La 12 noiembrie 1824 Ioanichie a fost hirotonit ierodiacon de episcopul Vladimir al Kurskului și Belgorodului. Când arhiereul i-⁠a pus mâna pe cap, a simțit o căldură dulce care s-⁠a revărsat prin cap în inimă și în tot trupul, iar inima i s-⁠a umplut de o bucurie de nespus, așa încât fața i se schimbase. La împărtășire a avut o vedenie minunată.

În 1826, ca să nu ia parte la o învrăjbire pornită printre frați de un novice nou venit, a trecut la mănăstirea Rîhlov. Trei ani a purtat ascultarea de vistiernic, spre folosul mănăstirii, apoi a căzut în dizgrație. Povestea mai târziu o întâmplare care i-⁠a înrăutățit situația: intrând în sfântul altar, a văzut pe sfânta masă un moșier gras căruia păzitorul vistieriei mănăstirii îi arăta felurite lucruri sfinte. A rostit în gând o rugăciune: „Doamne, ajută-⁠mă. Dacă îți este voia să pătimesc, fie voia Ta.”, apoi s-⁠a apropiat și, punându-⁠și cotul la spatele moșierului, l-⁠a dat jos. În 1828 și 1829 egumenul a obținut mutarea lui la mănăstirea Domnița, sub strictă supraveghere și cu oprire de la slujire. Ajungând la Cernigov, a cerut arhiereului să-⁠l lase să plece la Athos sau la Solovețki, dar a primit răspunsul că nu-⁠l va lăsa, de teamă să nu se plângă la Petersburg. În 1831 episcopul s-⁠a schimbat: la ultima întâlnire, fostul arhiereu i-⁠a cerut neașteptat iertare, iar cel nou, în 1832, l-⁠a hirotonit ieromonah și l-⁠a numit egumen la Rîhlov.

Egumen și pustnic

În 1835 a fost ridicat egumen, iar în 1840 arhimandrit și mutat ca stareț la mănăstirea Sfinților Petru și Pavel din Gluhov. În 1845, la cererea sa, a fost slobozit la odihnă la pustia Glinsk. În toamna anului 1850 și în 1851 a făcut un pelerinaj în Palestina și la Athos. La Ierusalim a mers adesea pe locurile sfințite de viața și suferințele Mântuitorului: Mormântul Domnului, Golgota, Calea Crucii, Ghetsimani, Muntele Măslinilor. La întoarcere s-⁠a oprit la Sfântul Munte, gândind să rămână acolo pentru totdeauna. Pășind pe țărmul Athosului, s-⁠a închinat, a luat pământ și l-⁠a presărat pe cap, zicând: „Aceasta este odihna mea, aici voi locui”. În scurt timp s-⁠a dus vestea despre el, mulți au venit după sfaturi și l-⁠au rugat să rămână. I se și rânduise o chilie, pe care mănăstirea i-⁠o dădea fără plată. La început a fost de acord, dar peste puțin timp a spus că nu este voia Domnului să rămână la Athos și s-⁠a întors în Rusia la începutul lui iulie 1851, spre mâhnirea părinților athoniți.

La 24 decembrie 1858, în ajunul Nașterii Domnului, a primit sfânta schimă cu numele Iliodor. În smerenia lui ajunsese să se socotească mai prejos decât orice făptură, și toată viața nu a îngăduit să i se facă portretul. Ținea cu strictețe rânduiala de schit: în toate posturile mânca fără untdelemn, la fel luni, miercuri și vineri, iar în zilele de dezlegare urma rânduiala bisericească, nu pentru plăcerea gustului, ci pentru a urma dezlegarea Bisericii. Nu s-⁠a abătut de la rânduială nici în boli grele. În 1863 s-⁠a retras într-⁠o chilie pustnicească zidită de el la trei kilometri la răsărit de mănăstire, unde mai târziu a fost întemeiat Schitul Depărtat, și a ridicat nevoințe și mai înalte de înfrânare și rugăciune.

Povățuitorul

Obținând darul deosebirii și al înainte-⁠vederii, cuviosul Iliodor a fost povățuitor al multor stareți de la Glinsk. Învățăturile lui coincid ca înțeles, uneori aproape cuvânt cu cuvânt, cu cele ale stareților de la Optina, cuvioșii Amvrosie, Moise și Antonie, iar faptul că scrisorile lui au fost adunate în biblioteca Schitului Optina spune mult. Unui monah care l-⁠a întrebat cum să se poarte în împrejurări ca să nu greșească înaintea lui Dumnezeu, i-⁠a răspuns: „Fiule, dacă vrei ca faptele tale să nu fie greșite, caută să se întemeieze mereu pe Sfânta Scriptură, pe adevărurile Evangheliei, pe învățătura sfinților apostoli și pe cuvintele sfinților părinți nevoitori. În această sfântă vistierie vei găsi temei pentru tot ce-⁠ți va trebui, pentru orice împrejurare, pentru toată viața”.

În ultimul an al vieții a stat aproape neîncetat culcat, istovit de puteri, iar tot mai greu se ridica. Se topea ca ceara unei lumânări care arde până la capăt. La 25 iunie s-⁠a împărtășit încă o dată cu Sfintele Taine și a așteptat liniștit sfârșitul, nu ca pe o moarte, ci ca pe o mutare în altă lume. La 27 iunie, miercuri, a fost întrebat dacă dorește Sfântul Maslu și Sfânta Împărtășanie și a spus cu greu: „Doresc foarte mult”. Egumenul Inochentie a săvârșit Sfântul Maslu, apoi l-⁠a împărtășit pentru ultima oară. S-⁠a săvârșit în pace în Domnul exact la ora unu după miezul nopții, între 27 și 28 iunie 1879, în al optzeci și patrulea an al vieții sale pline de încercări. A fost îngropat la Glinsk.

Cuviosul Iliodor a fost trecut în sinaxarul Bisericii Ruse prin hotărârea Soborului Arhieresc din anul 2017. Este pomenit la 22 septembrie, după stilul nou.