Laurențiu de Canterbury

Sfântul Ierarh Laurențiu de Canterbury a fost al doilea arhiepiscop de Canterbury, din jurul anului 604 până la moartea sa, la 2 februarie 619. Monah la Roma, a făcut parte din misiunea trimisă de papa Grigorie cel Mare să aducă la creștinism pe anglo-⁠saxoni și a păstrat, în anii grei de după moartea regelui Ethelbert, credința în Kent. Este cinstit mai ales în Apus, iar Biserica Ortodoxă îl pomenește la 3 februarie.

Misionar la Canterbury

A fost monah la Roma, fără ca despre tinerețea lui să se știe altceva. A făcut parte din misiunea trimisă de papa Grigorie I în 595, fie ajungând în insula Thanet cu Augustin, în 597, fie, după alte izvoare, sosind abia în 601. Beda Venerabilul spune că Augustin l-⁠a trimis la Roma să-⁠l înștiințeze pe papă de convertirea regelui Ethelbert al Kentului și să-⁠i ducă o scrisoare cu întrebări. A plecat după iulie 598 împreună cu Petru, un alt misionar, și s-⁠a întors cel mai târziu în iunie 601, aducând răspunsurile lui Grigorie, cunoscute ca „Libellus responsionum”, pe care Beda le-⁠a păstrat în Istoria sa.

Este probabil același Laurențiu preot de la care papa a aflat cele ce a scris reginei Berta, lăudând-⁠o pentru rolul ei în convertirea soțului. În vara lui 601 s-⁠a întors în Anglia cu Melit și cu al doilea grup de misionari.

Arhiepiscopul

După Augustin, a preluat scaunul în jur de 604. Augustin îl hirotonise arhiepiscop încă din viață, deși canoanele opreau acest lucru, de teamă ca misiunea să nu sufere dacă scaunul rămânea gol. Laurențiu nu a primit niciodată palliumul de la Roma, așa că Roma ar fi putut socoti hirotonia nepotrivită. În 610 a primit scrisori de la papa Bonifaciu al IV-⁠lea, care îl numea arhiepiscop și urmaș al lui Augustin. Melit fusese trimis la Roma în acel an, a luat parte acolo la un sinod și a adus înapoi hotărârile lui.

În 613 a sfințit biserica mănăstirii zidite de Augustin la Canterbury și a închinat-⁠o Sfinților Petru și Pavel, iar mai târziu ea a devenit Mănăstirea Sfântul Augustin. A scris episcopilor din ținuturile britonilor și ale scoților, rugându-⁠i să prăznuiască Paștile în ziua rânduită de Roma, dar fără izbândă. În 609 episcopul Dagan nu a vrut să mănânce cu el și nici să stea sub același acoperiș, din pricina deosebirilor dintre cele două Biserici.

Încercarea după moartea regelui

În 616 a murit regele Ethelbert, iar fiul său Eadbald a părăsit creștinismul pentru păgânismul anglo-⁠saxon. Mulți misionari au fugit în Galia, între ei Melit, episcopul Londrei, și Iust, episcopul Rochesterului. Laurențiu era gata să plece, dar a rămas.

Beda povestește că Sfântul Petru i s-⁠a arătat în vedenie sau în vis și l-⁠a mustrat, iar urmele loviturilor au rămas pe trupul lui. Arătându-⁠le lui Eadbald, ar fi izbutit să-⁠l aducă iar la credință. Istoricii socotesc povestirea mai mult tradiție. Ei notează că rămânerea lui poate avea și motive politice și că Eadbald ar fi fost botezat din nou de Iust în jurul anului 624.

Cinstirea

A adormit la 2 februarie 619. Potrivit lui Beda, a fost îngropat lângă Augustin în biserica Sfinților Petru și Pavel din Canterbury. A fost cinstit ca sfânt după moarte, mai ales în Anglia și în Biserica Romană, iar Biserica Ortodoxă îl pomenește la 3 februarie.