Mar

Cuviosul Mar (Maris) a fost sihastru în Siria, în veacurile al IV-⁠lea și al V-⁠lea. Știrile despre el le dă Teodoret al Cirului în capitolul al douăzecilea din „Istoria iubitorilor de Dumnezeu”, căci l-⁠a cunoscut personal. Biserica Sârbă îl pomenește la 25 ianuarie după calendarul vechi, adică 7 februarie după cel nou.

Pe când era încă tânăr, Mar încânta poporul cu glasul său la praznicele mucenicilor, împlinind slujba de cântăreț, și atrăgea prin cântarea lui plăcută. A rămas cântăreț multă vreme, chiar în floarea frumuseții trupești. Dar nici frumusețea trupului, nici glasul limpede și plăcut, nici legăturile cu mulți oameni nu au vătămat frumusețea sufletului său, și a rămas fecior până la moarte. Lăsând lumea, s-⁠a închis în singurătate. Lângă satul Omira și-⁠a făcut o mică locuință, s-⁠a închis în ea și a trăit acolo treizeci și șapte de ani, în post, în rugăciune și în curățirea inimii de gândurile rele. Coliba lui, aflată aproape de munți, se umplea de umezeală, iar iarna apa se scurgea pe pereți. Umezeala i-⁠a stricat sănătatea și i-⁠a adus o boală, dar el n-⁠a vrut să se mute și a rămas acolo până la sfârșit.

Mar era simplu și nu suferea viclenia, iar sărăcia o socotea cea mai mare bunăstare. În viața monahală se mulțumea cu haine făcute din păr de capră și mânca puțină pâine cu sare. Teodoret venea adesea în coliba lui și vorbea cu el. Când venea, Mar îl îmbrățișa și începea lungi convorbiri despre înțelepciunea dumnezeiască. După multă vreme de singurătate, Mar a dorit să vadă cum se aduce jertfa duhovnicească și tainică și l-⁠a rugat pe Teodoret să slujească dumnezeiasca Euharistie în locuința lui, aflată nu departe de Cir. Teodoret a primit cu bucurie și a poruncit să se aducă vasele sfinte. În loc de masă a folosit mâinile diaconilor, pe care a slujit Liturghia. Mar s-⁠a umplut de o bucurie duhovnicească atât de mare, încât a văzut cerul, iar apoi i-⁠a spus lui Teodoret că nu simțise niciodată o asemenea bucurie. Potrivit izvorului sârb, a murit în 430, la nouăzeci de ani.