Petru Zverev

Sfântul Sfințit Mucenic Petru Zverev a fost arhiepiscop al Voronejului și Zadonskului, un păstor iubit de popor, mort în lagărul de la Solovki, pe insula Anzer, la 7 februarie 1929. S-⁠a născut în 1878 la Moscova, într-⁠o familie de preot. Soborul Arhieresc din august 2000 l-⁠a trecut între noii mucenici ai Rusiei. Este pomenit la 25 ianuarie (7 februarie după calendarul nou), ziua morții.

Tinerețea

Pe numele de mirean Vasile Constantinovici Zverev, s-⁠a născut într-⁠o familie de preot, cu mama Ana și frații Arsenie, Cassian (ofițer, ucis pe front în 1914) și Vasile, și sora Varvara. Tatăl a slujit la biserica unui sat din apropierea Moscovei, apoi la biserica Alexandru Nevski de lângă casa guvernatorului general al Moscovei și, în sfârșit, la biserica Sfântul Serghie a mănăstirii Chudov din Kremlin. A învățat la gimnaziul clasic din Moscova, din 1886, iar în 1895 a intrat la facultatea de istorie și filologie a Universității din Moscova, apoi la Academia Duhovnicească din Kazan, unde a primit monahismul cu numele Petru și a fost hirotonit ieromonah. A absolvit în 1902 cu titlul de candidat în teologie, cu lucrarea „Analiza exegetică a primelor două capitole din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel”.

A predat la seminarul din Oriol (1902), a fost în 1903 întâiul paroh al bisericii Cneazul Vladimir de lângă casa eparhială din Moscova și misionar eparhial, a fost inspector la seminarul din Novgorod (1907-1908), iar în 1909 a fost numit egumen al mănăstirii Schimbarea la Față din Belev, aproape de Optina, pe care a cercetat-⁠o adesea. În 1910 a fost ridicat la rangul de arhimandrit, iar în 1915 a primit ordinul Sfânta Ana. În octombrie 1916 Sfântul Sinod a hotărât să-⁠l trimită în Statele Unite pentru slujire misionară, dar călătoria nu s-⁠a făcut și în 1916-1917 a fost predicator pe front. La 6 martie 1918 a fost numit egumen al mănăstirii Adormirea din Tver, a fost luat ostatic de ceka, dar a fost curând eliberat.

Episcop

La Întâmpinarea Domnului, 15 februarie 1919, a fost hirotonit de Patriarhul Tihon episcop de Balahna, vicar al eparhiei Nijni Novgorod. A introdus slujbă strictă după tipic la mănăstirea Pecerski și a învățat copiii Legea lui Dumnezeu. În mai 1921 a fost arestat sub învinuirea că aprinde fanatismul religios, închis la Lubianka, Butîrka și Taganka, unde s-⁠a îmbolnăvit grav, apoi la Petrograd, și a fost eliberat la 4 ianuarie 1922 prin mijlocirea credincioșilor. La 2 ianuarie 1922 a fost numit episcop de Starița, vicar al Tverului, iar la 31 martie a îndemnat păstoriții să dăruiască pentru cei înfometați de la Volga și a poruncit să se dea din biserici toate lucrurile de preț, în afară de cele necesare slujbei; el slujea mereu ca un simplu preot. În vara lui 1922 a osândit mișcarea reînnoitoare. La 24 noiembrie 1922 a fost arestat și izgonit doi ani în Turkestan, la Perovsk, unde a trăit în condiții grele și a făcut scorbut și și-⁠a pierdut dinții. A fost eliberat în 1924, a ajuns la Moscova și o scurtă vreme a condus eparhia Moscovei.

La 16 iulie 1925 mitropolitul Petru Polianski l-⁠a trimis la Voronej, ca ajutor al bătrânului arhiepiscop Vladimir Șimkovici; slujea la biserica Sfânta Treime de pe Ternovaia Poleana și la biserica Schimbarea la Față a mănăstirii Pokrovski de fete, și slujbele lui adunau mulți credincioși. Din ianuarie 1926, după moartea lui Vladimir, a fost numit, la cererea credincioșilor, arhiepiscop al Voronejului și Zadonskului. A fost un predicator și orator minunat și a îndemnat cântarea de obște. Autoritatea lui a făcut ca în același an să înceapă o mare întoarcere a credincioșilor de la reînnoire în sânul Bisericii Patriarhale. Aceasta s-⁠a ciocnit cu împotrivirea puterii: a fost chemat de multe ori la miliție și la poliția politică, iar credincioșii au făcut un grup de zece-⁠doisprezece oameni ca să-⁠l păzească și au încercat o demonstrație în apărarea lui; când în august au vrut să-⁠l interogheze din nou, după el au venit în jur de trei sute de credincioși, risipiți de miliția călare. Tucikov, conducător al poliției politice, cerea îndepărtarea lui din Voronej. În toamna lui 1926, un grup de nouă muncitori credincioși a trimis o telegramă conferinței a XV-⁠a a partidului, scriind că Tucikov cere plecarea la Moscova a singurului arhiepiscop ales de popor, Petru Zverev, și cerând să se întrebe de ce.

În noaptea spre 29 noiembrie 1926 a fost arestat, învinuit că a răspândit zvonuri contrarevoluționare și că a pornit pe credincioși împotriva puterii. Nu s-⁠a recunoscut vinovat; la 22 martie 1927 a fost condamnat la zece ani de închisoare. Au fost condamnați și apropiații lui, între ei strungarul Vasile Siroștan, care a recunoscut că a pornit trimiterea telegramei, cu cinci ani, și Dimitrie Moskaliov, cu zece ani, iar slujitorul de chilie al arhiepiscopului, arhimandritul Inochentie Beda, cu trei.

La Solovki

A fost trimis în lagărul de la Solovki. A lucrat ca socotitor la depozitul de alimente, unde pentru a opri furturile erau puși doar clerici. Putea sluji în biserica Sfântului Onufrie cel Mare, ținea strict regula de rugăciune și trăia după tipic. După ce Sfântul Sfințit Mucenic arhiepiscop Hilarion Troițki a fost trimis din Solovki, a fost ales de arhiereii surghiuniți conducătorul clerului ortodox din lagăr. A condus slujbele tainice, iar după ce clerului i s-⁠a luat antimisul, slujbele s-⁠au săvârșit pe pieptul arhiepiscopului Petru. A fost trimis la izolatorul disciplinar din insulele Zaiațki. Scriitorul Oleg Volkov, deținut și el la Solovki, a povestit: „Era răzbunare asupra omului care se ridicase deasupra agitației persecuțiilor și umilințelor. Neînfrânt prin înălțimea chipului său moral, chiar și cu mătura în mână, ca măturător sau paznic, el insufla respect. Chiar paznicii, deprinși cu obrăznicia, se dădeau la o parte din calea lui și nu se țineau să nu-⁠l salute; el răspundea ca de obicei, ridicând mâna și binecuvântând abia vizibil. Dacă trecea pe lângă un șef mare, acesta îl vedea de departe și se întorcea, ca și cum nu ar fi observat pe episcop; șefii cu cizme lustruite luau poziții independente: ei se pierdeau în fața liniștii vrednice a arhiepiscopului. Arhiepiscopul Petru mergea încet, sprijinindu-⁠se ușor de toiag și fără să plece capul, și pe fundalul zidurilor vechi ale mănăstirii părea o vedenie proorocească: figura păstorului care pleacă, ca și cum ar părăsi pământul pe care a biruit violența.” În acest timp a scris un acatist al Cuviosului Gherman de la Solovki.

Moartea

S-⁠a îmbolnăvit de tifos în ianuarie 1929 și a fost pus în baraca de tifos deschisă în schitul Golgota-⁠Răstignirea de pe insula Anzer, unde a murit după două săptămâni. Înainte de moarte a scris cu creionul pe perete: „Nu mai vreau să trăiesc, Domnul mă cheamă la El.” Împotriva interdicției conducerii, a fost îmbrăcat în mantie și camilafcă, cu omoforul, cu crucea, mătăniile și Evanghelia în mâini, și i s-⁠a făcut slujba de înmormântare; pe mormânt s-⁠a pus o cruce.

Cinstirea

La 1 noiembrie 1981, Soborul Arhieresc al Bisericii Ruse din Străinătate a canonizat Soborul noilor mucenici și mărturisitori ai Rusiei, fără nume, iar mai târziu a fost inclus și arhiepiscopul Petru. În iunie 1999, Patriarhul Alexei al II-⁠lea a binecuvântat un grup de lucru, condus de ieromonahul Damaschin (Orlovski) și egumenul Gherman de la mănăstirea Solovki, să caute locul îngropării; moaștele au fost aflate la 17 iunie 1999 și așezate la mănăstirea Solovki. Un martor povestește că trupurile tuturor celor îngropați, morți de tifos, aveau culoare neagră, în afară de unul, care s-⁠a dovedit mai târziu a fi al arhiepiscopului Petru, de culoare albă. La Soborul Arhieresc din august 2000 a fost proslăvit ca sfințit mucenic. La 9 august 2009, la optzeci de ani de la adormire și zece ani de la aflarea moaștelor, ele, în afară de cinstitul cap, rămas la Solovki prin hotărârea Patriarhului Chiril, au fost aduse la mănăstirea de maici Alexeevski Akatov din Voronej.