Publie

Cuviosul Publie (numit și Poplie) a fost un nevoitor sirian din veacul al IV-⁠lea, din orașul Zeugma de pe Eufrat, cinstit în Biserica Ortodoxă. Biserica Sârbă îl pomenește la 25 ianuarie după calendarul vechi, adică 7 februarie după cel nou. Se spune că a murit în anul 380. Despre el scrie Teodoret al Cirului în capitolul al cincilea din cartea sa, Istoria iubitorilor de Dumnezeu.

S-⁠a născut la Zeugma, pe Eufrat. Era dintr-⁠o familie nobilă și bogată, care făcea parte din consiliul orașului. Sursa sârbă spune că a fost mai întâi senator, dar după tradiția Bisericii a cunoscut lumina lui Hristos, a lăsat cinstirile lumii și a dat averea săracilor.

Și-⁠a împărțit toată moștenirea de la tatăl său: casa, moșia, turmele, hainele, vasele de argint și de aramă, și celelalte bunuri. Și-⁠a ales ca locuință o înălțime la mai puțin de treizeci de stadii de oraș și și-⁠a zidit acolo o mică colibă, apoi a început viața monahală. Nimeni nu l-⁠a văzut vreodată fără lucru. Rânduiala lui era rugăciunea, cântarea psalmilor, iarăși rugăciunea și psalmii, citirea Sfintelor Scripturi, apoi grija pentru cei ce veneau la el și, la urmă, lucrul trebuincios.

Printr-⁠o asemenea viață aspră a ajuns pildă pentru alții, care au început să locuiască lângă el, fiecare în coliba lui. Publie le-⁠a fost părinte duhovnicesc și îi îndruma cu asprime. Vizita adesea colibele și căuta să vadă dacă cineva nu ascunde ceva peste cele trebuincioase. Purta cu el o cumpănă și cântărea cu grijă bucățile de pâine. Când găsea la cineva mai mult decât rânduiala, se mânia și îl numea îmbuibat. Pe cei ce mâncau făină curată, fără tărâțe, îi mustra că mănâncă hrana celor desfrânați. Noaptea făcea fără veste ocolul chiliilor. Pe cel care era treaz și Îl slăvea pe Dumnezeu, îl lăsa în tăcere. Pe cel adormit îl trezea bătând la ușă și îl mustra că slujește trupului mai mult decât trebuie.

Cu sfatul celor de un gând cu el, a stricat toate chiliile și a făcut o mănăstire de obște, cu o singură locuință pentru toți cei adunați. La început trăiau acolo numai greci, apoi au început să vină localnici sirieni, pe care Publie i-⁠a primit și pentru care a zidit o altă locuință alături. A ridicat o biserică și a poruncit ca atât grecii, cât și sirienii să se adune la începutul și la sfârșitul zilei, împărțiți în două cete, și să cânte laudele lui Dumnezeu pe rând, în greacă și în siriacă.

După adormirea lui Publie, conducerea părții grecești a mănăstirii a luat-⁠o Teotecn, iar a celei siriene Afoniu. După Teotecn a urmat Teodot, iar după Afoniu, după patruzeci de ani de conducere, Grigorie.