Serafim Romanțov de la Glinsk

Sfântul Cuvios Serafim Romanțov de la Glinsk, schiarhimandrit, a fost bătrân duhovnicesc al Pustniciei Glinsk, trecut prin război, surghiun și prigoană. S-⁠a mutat la Domnul la 1 ianuarie 1976, la Suhumi.

S-⁠a născut la 28 iunie 1885 în satul Voronok, gubernia Kursk, în familia țăranului Roman Romanțov, și la botez a primit numele Ioan. A făcut școala parohială, iar după moartea părinților a venit, în august 1910, la Pustnicia Glinsk, unde a avut întâi ascultarea la brutărie, apoi la dogărie. În Primul Război Mondial a fost luat în armată; în 1916 a fost rănit, s-⁠a vindecat și s-⁠a întors la pustnicie. În 1919 a fost tuns monah cu numele Iuvenalie, în 1920 a fost hirotonit ierodiacon de episcopul Paulin (Croșecikin). După închiderea pustniciei a plecat la Suhumi, apoi la Mănăstirea Adormirii din Drandy, unde fusese primită o parte din monahii Noului Athos, închis; mănăstirea s-⁠a prefăcut într-⁠o obște agricolă, ca să-⁠și prelungească viața, și a ținut până în 1928, când a fost închisă. În 1926 episcopul Nicon l-⁠a hirotonit ieromonah și l-⁠a tuns în schimă, cu numele Serafim. Mai târziu povestea cum au trăit el și un alt monah în munți, împărțind treburile și rugându-⁠se fără încetare; dacă unul tăcea, celălalt începea să citească în șoaptă. Rugăciunea fierbinte, spunea el, l-⁠a ocrotit în toate încercările vieții. Pustnicii au fost izgoniți și din munți. În 1930 Serafim s-⁠a dus la Alma-⁠Ata și a lucrat ca paznic la un stup lângă oraș; în același an a fost arestat și trimis la construcția Canalului Marea Albă-⁠Marea Baltică.

În 1934 a ajuns în Kîrgîzstan, la Toktogul și la Taș-⁠Kumîr, unde a rămas până în 1946. Vara își făcuse o chilie în munți: a găsit o piatră ieșită deasupra unui izvor, i-⁠a lipit o colibă de nuiele, iar piatra a slujit de masă și de scaun. Locuitorii satelor din jur îl hrăneau; el cobora să se roage cu ei, slujea priveghere în ajunul duminicilor și sărbătorilor, și, văzând nevoia de îndrumare duhovnicească, slujea, spovedea și propovăduia mai ales noaptea. Iarna locuia la o familie cucernică, într-⁠o încăpere ascunsă în dosul cotețului. În 1946 era la Tașkent, unde putea sluji deschis în catedrală. Aflând, se pare, că Pustnicia Glinsk s-⁠a redeschis, s-⁠a întors în ea la 30 decembrie 1947. Îndelungata lui experiență duhovnicească a fost de îndată de folos frăției adunate și pelerinilor, tot mai numeroși, care se revărsau în zidurile încă nesigure (pe alocuri, doar un gard de nuiele). Oamenii veneau de departe să afle la bătrâni atenție față de necazurile lor, înțelegere, sfat și povață. Părintele Serafim își dădea toate puterile, vremea și viața îndrumării duhovnicești a frăției și a celor ce veneau. Era duhovnicul care hotăra pentru fiecare unde să locuiască și cum să ajute mănăstirea. La spovedanie nu mai rămânea nimic din severitatea lui din afară; le amintea mereu de lupta cu năravurile, cu scuzarea de sine, cu viclenia, cu lenea, cu osândirea. Le dădea de scris și de copiat paragrafe din învățăturile Sfântului Ignatie Briancianinov, ale Sfântului Teofan Zăvorâtul, ale părintelui Ioan din Kronstadt și ale altora. Ziua îi era încărcată la maximum; uneori intra în chiliile fraților, și anume în clipa potrivită, ca din întâmplare, ca să îndrepte ce avea nevoie. Vorbea scurt și limpede, numai cele de trebuință.

În 1961 Pustnicia Glinsk a fost închisă din nou; pe nimeni nu au băgat la închisoare, dar toți au fost risipiți. Părintele Serafim a plecat în Georgia, mai întâi la Ocamciri, apoi la Suhumi. Acolo ajuta la catedrală preoții locali, spovedea cel mai des, slujea uneori împreună cu ei. Veneau la el tot mai mulți, de departe. Ca la Glinsk, îi găzduia pe fiecare la câte cineva din localnici și organiza pelerinaje la sfintele locuri ale vechii Iverii, pe care localnicii le uitaseră: la Mănăstirea Cuviosului Shio din Mgvime, la Signahi, unde a murit și este îngropată Sfânta Nina, la Comana, unde era aproape ruinată biserica de la locul morții Sfântului Ioan Gură de Aur, la muntele Iveron și în alte locuri. La el au venit și monahii pustniciei închise. Pe cei care, în lume, se molipseseră de duhul mândriei, el îi era aspru la spovedanie, dar asprimea aducea trezire; când omul înțelegea și se căia, bătrânul îndulcea numaidecât.

La sfârșitul vieții, în plină luciditate, a citit cu glas tare Rugăciunea lui Iisus, împărtășindu-⁠se zilnic. Obosit, cerea să citească alții. A văzut mulți frați de duh care cântau stihira Maicii Domnului „Sfatul cel mai înainte de veci”, și a cântat și el cu glas slab: „Gustați și vedeți că bun este Domnul”. După vedenie a spus că ceea ce se rugase toată viața și căutase i s-⁠a descoperit în inimă, iar sufletul i s-⁠a umplut de har atât de mult încât nu-⁠l mai poate încăpea. Ultimele lui cuvinte: „Acum voi muri”. La 31 decembrie a închis ochii și nu a mai spus nimic. La 1 ianuarie 1976 s-⁠a mutat în pace. Canonul de ieșire a sufletului l-⁠a citit egumenul Isaia, fost novice la Glinsk. La 2 ianuarie sicriul a fost așezat în catedrala din Suhumi; trei zile au continuat citirea Evangheliei și slujba parastaselor, iar catedrala a fost plină de fiii lui duhovnicești. La 4 ianuarie, în Duminica dinaintea Nașterii Domnului, mitropolitul Ilie a săvârșit Liturghia și slujba înmormântării. A fost îngropat în cimitirul Mihailovski din Suhumi.

La 21 august 2010 a avut loc, la Pustnicia Glinsk din Sosnovka, regiunea Sumî, slujba de proslăvire a trei nevoitori ai secolului XX: schimitropolitul Serafim (Mageuga), schiarhimandritul Serafim (Romanțov) și schiarhimandritul Andronic (Lukaș). Hotărârea de canonizare fusese luată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene la 25 martie 2009, iar moaștele părintelui Serafim au fost aduse din Abhazia la Glinsk. La 30 noiembrie 2017 Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât proslăvirea lui pentru toată Biserica, rânduind pomenirea la 22 septembrie, în Soborul sfinților de la Glinsk. Este pomenit și la 1 august în Soborul sfinților din Kursk, după stilul nou.