Sofronie de la Cioara

Cuviosul Sofronie de la Cioara a fost un monah ortodox din Transilvania, care a stat în fruntea celei de-⁠a doua mișcări de apărare a credinței ortodoxe împotriva unirii cu Roma din Transilvania secolului al XVIII-⁠lea și a cerut libertatea de cult a românilor. Biserica Ortodoxă Română l-⁠a canonizat la 28 februarie 1950, iar proclamarea solemnă ca sfânt mărturisitor a avut loc la 21 octombrie 1955 în catedrala ortodoxă din Alba Iulia. Este pomenit la 21 octombrie. A murit în Țara Românească, la Curtea de Argeș.

Începuturile

S-⁠a născut în prima jumătate a secolului al XVIII-⁠lea în satul Cioara (azi Săliștea, județul Alba), pe atunci în Imperiul Habsburgic. Numele lui de mirean a fost Stan Popa (sau Popovici, după alte izvoare), ceea ce arată că un strămoș a fost preot. A fost el însuși preot și a rămas la Cioara până la moartea soției, când s-⁠a călugărit în Țara Românească, la o mănăstire, poate Cozia sau Curtea de Argeș. Nicolae Iorga spune că abia putea citi și scria foarte rău. S-⁠a întors la Cioara și a zidit în pădurea de lângă sat un mic schit de lemn, adunând câțiva ucenici și ținând, după unele știri, copii la învățătură. A trăit în monahism până în 1757, când a început să conducă răscoala ortodocșilor din Transilvania împotriva politicii habsburgice de a îndemna pe toți românii să treacă la Biserica Greco-⁠Catolică.

Biserica în Transilvania habsburgică

Imperiul Habsburgic folosea religia catolică drept unealtă de unitate și stăpânire. Românii transilvăneni, tolerați doar din pricina Ortodoxiei lor, erau un prilej bun, iar Viena socotea că, atrăgându-⁠i, își va întări poziția. În 1701, împăratul Leopold I a îndemnat Biserica Ortodoxă din Transilvania să se unească cu Roma. Românii erau încurajați să primească unirea, păstrându-⁠și ritul răsăritean, dar admițând cele patru puncte doctrinare ale Conciliului de la Florența: primatul papei, existența purgatoriului, Filioque și folosirea pâinii nedospite. Clerul a fost atras mai întâi cu avantaje materiale, adică egalitatea cu preoții catolici, cu aceleași venituri și privilegii. Dar mulți preoți ortodocși nu au intrat în uniune, iar credința poporului de rând în cele vechi a rămas, în cuvintele lui Seton-⁠Watson, cu adevărat emoționantă, iar nevoia de episcop ortodox și de libertate religioasă a crescut încetul cu încetul.

Mișcarea lui Sofronie (1759-1761)

Sofronie a predicat împotriva unirii cu catolicii și împotriva presiunilor tot mai mari asupra obștilor ortodoxe. Se spune că a mers la Carloviț, de unde s-⁠a întors cu misiunea dată de mitropolitul sârb ca românii din Banat și Transilvania să părăsească ierarhia unită și să se pună sub jurisdicția Mitropoliei Carlovițului. În primăvara lui 1757, autoritățile austriece din Vințu de Jos i-⁠au distrus micul schit, ca să înăbușe rezistența ortodoxă, și au început să aresteze pe preoții care predicau împotriva unirii, așa că Sofronie a fugit din Cioara, lăsând obștea fără povățuitor.

După semne de nemulțumire populară, împărăteasa Maria Terezia a dat în 1759 un prim edict de toleranță, prea modest pentru cei vizați, care a sporit mai degrabă tulburările. La 6 octombrie 1759, Sofronie s-⁠a adresat de la Brad credincioșilor, spunând că edictul împărătesei le îngăduie să aleagă liber între Biserica Ortodoxă și cea Greco-⁠Catolică. Autoritățile s-⁠au neliniștit și trupele imperiale l-⁠au vânat; a fost arestat și întemnițat la Bobâlna. La 13 februarie 1760 a fost eliberat cu forța, după răscoala a vreo șase sute de țărani conduși de protopopul Ioan din Cioara. A continuat să predice împotriva uniunii în Țara Zarandului și în Țara Moților, iar în sudul Transilvaniei și pe cursul superior al Mureșului a izbucnit o răscoală împotriva românilor uniți, ale căror biserici au fost ocupate cu forța, iar preoții alungați din altare cu bătăi. La 21 aprilie 1760 s-⁠a adresat credincioșilor din Zlatna, iar la 12 mai celor din Abrud. Consiliul de miniștri din Viena, alarmat de popularitatea lui, a hotărât la 3 iunie să-⁠l aresteze și să-⁠l execute.

La 2 august a fost prins în biserica din Abrud și dus la Zlatna, dar după răscoala a vreo șapte mii de țărani din zonă a fost eliberat și apoi păzit și ascuns de țăranii care lucrau la minele regale din Abrud, aflați într-⁠o răscoală aproape deschisă, care spuneau că puterea stăpânilor s-⁠a sfârșit. La 14-18 februarie 1761 a organizat la Alba Iulia o adunare a sinodului ortodox al Transilvaniei, care a cerut libertate deplină de cult. Autoritățile au trimis pe generalul Adolf von Buccow să liniștească ținutul și să-⁠l prindă, dar Sofronie a izbutit să fugă în Țara Românească, unde avea mulți simpatizanți și unde a rămas până la moarte. A trăit mai departe în monahism, la mănăstirea Robaia (1764-1766) și o alta (1766-1771), apoi la Curtea de Argeș, toate în județul Argeș.

Urmările

Tulburările au continuat, iar împărăteasa a dat în 1769 un nou edict de toleranță, care a dat statut legal „cultului grecesc răsăritean”, adică celui ortodox. În realitate tensiunile au rămas, iar o stare de toleranță religioasă a adus abia edictul din 13 octombrie 1781 al împăratului Iosif al II-⁠lea. Mișcarea lui Sofronie a dus la ridicarea pașnică a țăranilor ortodocși, ca Biserica lor să nu mai fie doar „tolerată”, deși era a majorității, ci „recunoscută oficial”. În cele din urmă, ortodocșii au obținut o izbândă mare: Curtea din Viena a recunoscut existența legală a Bisericii lor și a numit episcop pe Dionisie Novacovici, cel dintâi episcop al ortodocșilor transilvăneni din 1701, când fusese desființată mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia.

Istoricul Keith Hitchins a căutat o lămurire pentru credința puternică a oamenilor de rând, chiar dacă unirea le-⁠ar fi adus avantaje. Intelectualii greco-⁠catolici au privit altfel problema neamului românesc din Transilvania, gândind tot mai mult în termeni de „națiune”. Mișcarea ortodoxă a lui Sofronie, axată pe religie, și mișcarea cărturarilor greco-⁠catolici, axată pe ideea de națiune, au avut urmări care se completează, păstrând viu legătura dintre românii din Transilvania și cei din Țara Românească și Moldova, și pot fi socotite pași spre unitatea națională.