Visarion Sarai

Cuviosul Mucenic Visarion Sarai, născut Nicolae, a fost un ieromonah ortodox de neam sârb, venit din Bosnia, care a străbătut Banatul și Transilvania în 1744 îndemnându-⁠i pe românii uniți să rămână sau să se întoarcă la credința ortodoxă. Arestat de autoritățile imperiale, a fost purtat prin temnițe până la fortăreața Kufstein din Tirol, unde, după tradiția cea mai răspândită, a murit în chinuri, fără să se lepede de credință. Biserica Ortodoxă Română l-⁠a trecut între sfinți în 1950, iar el este pomenit la 21 octombrie.

Originea și drumul spre monahism

S-⁠a născut în 1714 în satul Majdan (azi Mrkonjić Grad) din Bosnia și a fost botezat Nicolae. Părinții lui, Maxim și Maria, s-⁠au mutat după nașterea lui la Kostajnica, în Croația de azi. Vârsta lui o știm din mărturia proprie din 1744, când a spus că are 30 de ani. La 17-18 ani a plecat în Țara Sfântă și a intrat în mănăstirea Sfântul Sava cel Sfințit de lângă Ierusalim, unde a fost călugărit în 1738 și a primit numele Visarion. Istoricii bisericești români spun că tunderea a făcut-⁠o patriarhul Ierusalimului Meletie. La întoarcere a petrecut o vreme prin mănăstirile Sfântului Munte și s-⁠a așezat apoi la mănăstirea Pakra din Slavonia, unde a slujit aproape șapte ani ca ierodiacon și apoi ca ieromonah. A trăit câțiva ani și într-⁠o peșteră, ca sihastru, până când a hotărât să meargă a doua oară la locurile sfinte.

Nu avea școală. Istoricul David Prodan l-⁠a descris ca pe un om simplu, neînvățat, care apărea în chip de ascet. Mulți socot că știa româna, de aici bănuiala că ar fi de origine română, dar predicile și cuvântările publice le ținea, după alte surse, prin tâlmaci.

Trimis la românii din Transilvania

În acea vreme românii și sârbii ortodocși din Imperiul Habsburgic erau supuși presiunii autorităților de stat și a Bisericii Catolice. Pe vremea împărătesei Maria Tereza se impunea cu putere unirea cu Roma în Transilvania, iar episcopia ortodoxă era desființată. Mitropolitul sârb Arsenie al IV-⁠lea Jovanović Šakabenta, care conducea Biserica Sârbă din Imperiu (patriarh al sârbilor între 1725 și 1737, apoi mitropolit de Karlovci până în 1748), l-⁠a trimis pe Visarion în Banat și Transilvania, să sprijine pe ortodocși în lupta cu unirea și să predice între cei uniți. Sursele nu sunt de acord asupra anului pornirii, 1742 la unele, ianuarie 1744 la altele; el a trecut în Ardeal la 11 martie 1744, însoțit de trei negustori aromâni, Dima Nino, Gheorghe Nicola și Gavrilă Bistro.

Prima oprire a fost la mănăstirea Hodoș-⁠Bodrog, lângă Lipova, unde predica lui împotriva unirii a avut mare izbândă. Pe dealul de la marginea orașului a înălțat o cruce de lemn care s-⁠a păstrat până azi, într-⁠una dintre absidele exterioare ale bisericii Adormirii Maicii Domnului din Lipova. Se spune că în scurt timp a izvorât de sub cruce un izvor, numit „Izvorul Sfântului”, a cărui apă ar avea darul vindecării. După moartea mucenicească a lui Visarion, crucea a rămas loc de închinare pentru românii ortodocși, în pofida interdicției oficiale a autorităților austriece.

Primit triumfal la Dobra, a pornit spre Mărginimea Sibiului, predicând în satele pe care le străbătea. A trecut prin Deva, Orăștie, Sebeș, Miercurea Sibiului și Săliște și a vorbit pretutindeni împotriva unirii cu Roma. Simplitatea cuvintelor și pilda vieții lui făceau ca oamenii să-⁠l primească cu dragoste și entuziasm, iar sosirea lui în sate era adesea întâmpinată cu procesiuni solemne și cu clopotele bisericilor. Istoricul greco-⁠catolic George Barițiu scria că nu simțea nevoia de vorbe multe și de prelegeri de dogmatică, precum iezuiții, ci prin cuvinte scurte, dar înfricoșătoare, știa să înfioare mulțimile.

Arestarea și temnițele

Autoritățile imperiale l-⁠au arestat în aprilie 1744, din ordinul generalului-⁠guvernator Czernin, pe când se îndrepta spre Sibiu. Episcopul unit Inocențiu Micu-⁠Klein a arătat că mijloacele violente împotriva celor ce lucrează contra unirii nu-⁠i sunt îngăduite, dar a fost chemat la Viena și nu a mai putut influența ancheta. Visarion a fost închis la Sibiu și interogat la 27 aprilie 1744. A declarat că a plecat de la Pakra cu pașaport dat de mitropolitul Arsenie, dar a refuzat să răspundă la întrebările despre predica lui împotriva unirii.

A fost apoi mutat prin temnițele de la Alba Iulia, Deva, Hunedoara, Timișoara, Osijek și Raab (azi Győr), până la închisoarea Kufstein din munții Tirolului, una dintre cele mai aspre din imperiu. Istoricii înclină să creadă că acolo a murit, sub chinuri, fără să se lepede de credința ortodoxă. Anul morții nu e sigur, în sursele românești apare „după 1745”, iar unele spun chiar că ar fi fost eliberat după o vreme la presiunea diplomaților ruși din Viena, ceea ce nu se poate verifica.

Urmările

Arestarea lui nu a pus capăt frământărilor. În 1744-1746 a izbucnit mișcarea împotriva unirii, iar în 1759, după restabilirea eparhiei ortodoxe, mai mult de jumătate dintre parohiile uniate au trecut la jurisdicția ortodoxă. Cărturarul unit Samuil Micu a scris că omul căruia îi mersese vestea că e sfânt „a înfricoșat tare pe români de către unire”, iar istoricul Silviu Dragomir spune că tulburările pornite de el deschid seria mișcărilor național-⁠bisericești ale veacului al XVIII-⁠lea din Ardeal. După tradiția ortodoxă, activitatea lui a oprit întinderea unirii în Transilvania.

Cinstirea

Cinstirea lui de către credincioși a început îndată după moarte și a ținut aproape două sute de ani. La 28 februarie 1950 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-⁠a trecut între sfinți și l-⁠a înscris în calendar. Proclamarea solemnă ca sfânt mărturisitor a avut loc la 21 octombrie 1955 în catedrala ortodoxă din Alba Iulia. La 14 iunie 1962 Biserica Ortodoxă Sârbă a urmat acest exemplu. Pomenirea lui se face la 21 octombrie.