Valeriu din Bierzo

Valeriu din Bierzo (în latină Valerius Bergidensis) a fost ascet, pustnic și monah în ținutul Bierzo, în Spania vizigotă, și a adormit în jurul anului 695. S-⁠a născut cam în 630 în împrejurimile Astorgăi, dintr-⁠o familie nobilă din nordul Spaniei vizigote. A primit o educație bună, cunoștea autorii antici și stăpânea limba latină.

Probabil destinat unei cariere în slujba regalității, s-⁠a întors brusc la Dumnezeu pe la douăzeci de ani și a intrat în mănăstirea Compludo, prima dintre întemeierile Sfântului Fructuos din Braga în León. A rămas acolo cam un an, apoi a părăsit mănăstirea și s-⁠a așezat într-⁠o sihăstrie în „pustie”, lângă Astorga. După o ceartă cu un preot al locului, binefăcători i-⁠au zidit o biserică pe o moșie numită Ebronanto, unde a trăit ca pustnic, într-⁠o chilie lângă altar, primind hrană de la familia stăpână. Stăpânul moșiei, Ricimer, a dărâmat biserica și a zidit alta, în gând să-⁠l facă preot. Valeriu a văzut în asta o lovitură a diavolului împotriva vieții lui retrase; și a fost cruțat numai când biserica s-⁠a prăbușit și l-⁠a omorât pe Ricimer. Mai târziu a trăit într-⁠o altă sihăstrie, împreună cu nepotul și cu un slujitor, și toți trei au zidit o bisericuță pe coasta dealului. Refuza de mai multe ori preoția și respingea mulțimile care veneau la el. A fost legat de mănăstirea San Pedro de Montes, pentru ai cărei monahi a scris; scriitori mai târzii au crezut din greșeală că ar fi fost egumen.

A lăsat poezii, relatări de vedenii din lumea de dincolo, scrieri de îndemn la ascetism și trei lucrări autobiografice (Ordo querimoniae, Replicatio sermonum, Residuum), în care povestește necazurile și prigoanele de la clerul și poporul local și le vede ca încercări ale diavolului. A scris și o Scrisoare întru lauda preafericitei Egeria, călătoarea în Țara Sfântă. Viața Sfântului Fructuos din Braga, atribuită lui din veacul al XVI-⁠lea până în veacul al XX-⁠lea, nu este a sa. Este pomenit la 25 februarie.